nu, eu nu mai vreau să fiu bărbat
deși nici în pielea catifelată care-și uită rimele nu-mi prea place

eu și m. ne așteptam la fântână. orele erau aceleași: ora unu era ora unu și ora 13. tăceam o vreme unul în trupul celuilalt. ne creșteau stele. alături se vindeau cărți vechi, niște studenți desenau pe pereți, mirosea din nou a iasomie, iar un domn ar fi invitat la dans o fetiță.

nu mai vreau să respir dinăuntrul porilor dialogali, dar nici să privesc cochet la doamne cu pantofi roșu-clasic,
simt cum îmi crește ura de mâna dreaptă și-mi înrămez creierul în tăcere

în florărie de peste linia de tramvai ningea puțin și ascultam jazz. era acolo Katarina Oblovna care se temea de mulțime, avea plete nefericite, eu nu mai știam cum să scriu și atunci scriam iar despre Katarina Oblovna care purta lornion și urmărea cum trece timpul pe ceasul negru cu încrustături, foarte mulți intrau peste ea, ea croșeta ceva fin, ei ascultau muzică, ea se descheia, ei aruncau cu pietre colorate și priveau la ceas.

venea căldura, îl rugam adamic pe îngerul pustiu un nu-știu-ce, îl luam pe m. cu mine, făceam câteva cuvinte pentru noi și mergeam să îmbrăcăm cămașa albă în care să ne chinuim trupul care ne aparținea amândurora