stau în fața unui tablou
așteptările se scurg în culori
n-ar fi trebuit să-mi cumpăr șevalet
n-ar fi trebuit să ajungă în fiecare seară cu liftul în spate
duhnind a străzi clătinate de bețivi
n-ar fi trebuit să te am
poate acum aș fi înteles de ce
nu mă asculți

dincolo de nefericirea chipului se spânzură oameni
își aruncă venele prin geamuri
trec dintr-o parte în alta nemâncate
se prăbușesc istovite de viață
sângerând tăceri roșii

uneori scutur pânza de timp
rămân într-o zi când mi-e dor de mama
aceleași găluști cu prune din care mâinile îi ies
la fel de tinere mi le aproprii de față
le odihnesc cu o iubire
îi cer de fiecare dată dulceață de căpșuni
și întâlnesc primul meu fluture
viața lui îmi pătează palmele
și m-ai târziu
am încercat să zbor departe

părinții mei
încă mai trăiesc cum i-am lăsat
și mă întreb
de ce trebuie să alerg fiecare zi
s-o prind pe cealaltă mai plină
ce lucruri mărunte când am o mamă
un tată în ziua din urmă
mă așteaptă bătrâni și părinți
să le trec pragul întotdeauna același copil