„ai uitat Balaure cum la Mitică
pe vremuri
POEZIA
Sărea peste pod și rămânea între noi
fără, vai , fără de-agonie” (Gabriel Tudorie)

„– mai știi Balaure cum mirosea salcâmul la Betty
și cum lăsasem noaptea fără mistere?” (Marțian Alexandru)






uitarea din nevedere sporește

vine un anotimp în care melcul se retrage-n cochilie

nu te poți holba la atâtea stele ilustre
când înțelegi că dâră e tot ce înseamnă

și nu mai scoți flăcări pe nas și nu
mai sperii copiii cu gigantica umbră proiectată de lună
-ntre păpădii

mi-e scârbă de vânt mi-e teamă când suflă
pământul asupra-mi

chiar și nostalgia plecărilor în sine se săvârșește

și asfințitul pe tăcute presară
otravă slabelor încheieturi

boala e o fericire pe care doar animalul nedresat o mai gustă
iar gâtul în lanț e un gol

de-aceea sar
în inimă ca-ntr-o canoe și mă strecor prin sânge de nuci verzi

precum acele flori ce se închid când ziua
o grea lumină peste ele-a pogorât

vâslesc din suflet știu că vâsla
e-o lance-n mâna unui sfânt