munții

pe frunte mă ungeau cu mir
doar că poteca
o îmbibau cu hidrargir
slăbindu-mi
piciorul stâng ce m-a târât prin viață

ciobanii
mai povestesc la câte-un foc să treacă
urâtul iernii
despre năluca în pantofi cu toc zărită
prin cetiniș mușcând de beregată
râsul – un fel de rege peste Grohotiș
și-apoi cu blana lui ștergându-și
cu grijă urma pe zăpadă

doar că urâtul auzind sporește

a fost ca niciodat-un rucărean
scump la vedere
cu făptura adâncată
ce cobora-ntre oameni numai când
îi sângera puternic gheara cârjoiată

astfel că petrecea vacanțe
umblând prin săli de clasă goale
strâns înfășat
aproape fantomatic
maimuțărind științe acefale

când a murit
– căci toamna mai murea –
au întrunit consiliu să traducă
formula vieții scrijelită în pereți
c-o îndârjire ce părea de stâncă

neputincioși
l-au dat uitării
și-au declarat aceste cioburi un falun
mai șușotesc de-această întâmplare când
parc-ar sticli un râs în bradul de crăciun