să-mi spuneți voi, flămând, de am vreo vină
pierdut în vise ugerul luminii cu ochiul lacom mulg,
și din oțeluri smulse ignoranței zilnic îmi fac plug
să ar tot cerul de hârtie, putreda-i cortină

ce-ascunde șovăiri și-un jind cumva concret
să iau mereu cuvântul, să-l lepăd răstignirii
triumfalist, răpus de epidemia amăgirii
c-ar fi imperios nevoie de încă un poet...

spuneți... firava liniște cine-a ucis în clisa
călcată-n cruciade de păgâni contra păgâni
dând foc în lanuri de litere și otrăvind fântâni
în calea muzelor mele zădărnicind premisa

să împlinesc prefacerea dorului în tescovină
ca-n alambicul nimicului comun apoi să-i trag
seva... păcii tardive, speranței coaja-n abur vag
și trupul meu la urmă... mustind de altă vină

câte năluci să mai suporte viața realului precar
și câtor lupte m-a hărăzit, născându-mă, femeia
pe-o muchie de ev în care iubirea-i numai odiseea
nebunilor... și câte ceruri aspre mai trebuie să ar?

în neostoita sete de habar și de un absolut -
la fel de inutil precum pretenția să nu mai mori
vă chem pe voi acum să-mi fiți judecători...
clemenți nu fiți cu mine ci doar cu un sărut

ce-l las printre cuvinte pe pleoapa voastră vie
vă jur, c-așa se jură când faci o mărturie
chiar dacă viața nu-i nimănui doar poezie -
din trestia iubirii mi-am scos risipa de hârtie