Ce să însemn în gând, în noaptea groasă,
Din ceasul rău, din apele tăriei?
Întinse moartea mâna fioroasă
Și, cald, culese sufletul Mariei.

Odihna veșnică îi stă acuma
Pe ochi, pe buze și pe mărțișoare,
N’o mai călca, zglobie, toamnele și bruma
Și n-o mai pune vara’n chiotoare.

Cinci oameni vor veni după amiază
Cu pași de pâslă și cu mâini uscate –
O vor culege parcă ar fi trează
Și-or aștepta să-i dea niște agate.

Dar pân’ la urmă rece va rămâne,
Cu cer și cu țărâna măritată;
Isuse ’nalte, nobile stăpâne,
Dece chemași, la tine, mândra fată?