exploziile astea se întâmplă
că am sau nu ora / ținuta / locul cel mai potrivit
mă așez în formă de pământ
în formă de casă
am rădăcini și morminte – temelia Amintirii
mimici vii încrustate în calcar
străbătând ferestrele nopții
toate erele geologice
până la țipătul pădurilor
până la urletul meu
acolo unde
șuvoiește sângele
și-mi cresc puii
să intre la Dumnezeu
am o rochie albă
copac cosmic în care
s-au aciuat fugile tuturor femeilor din mine
clepsidre preschimbate în obiecte estetice
să nu doară să nu doară…
prinde-mi timpul acela
atâta nevoie am de clama fosforescentă
(motivația numărul 1 să continui
Femeie)
de infinitul destinelor
la capătul cărora să strig :
BU-CU-RI-E!!
și capătul să nu se termine niciodată
relaxează-te
exploziile astea se întâmplă oricum
pe marginea genunchiului tumefiat
la mijlocul secetei
în solitudine de prăpastie
în noi