nu-i așa
că ți se face milă de ea
cum stă în ploaie
cu prezoanele
atârnând ruginite
cu janta strâmbă
lovită de gard
zici că e o gură știrbă pocită
pneurile îi erau prea bătrâne
și sfărâmicioase
plină de fisuri
de bube urâte
de negi albicioși
de crevase
de întuneric

nimeni nu mai știe de câte ori
a fost recondiționată
vopsită roz
sau chiar nichelată
plumbuită centrată
luată la strung
frezată machiată
dată cu parfum

se tot agăța ca un scai
de oricine trecea pe acolo
și o băga în seamă
eu i-am spus
să mă ierte
dar i-a cam trecut vremea
și demult trebuia dusă
la cimitirul de rable
și că ar trebui
să nu mai facă atâta scandal
altfel va ajunge sigur
în oala de topit fiare
la fabrica
de făcut piuneze
frumos ascuțite
a ghiară din rindea
o simțeam cum o dor
cuvintele mele
cum se înfigeau ele
în carnea-i zbârcită
cum trosnea de supărare
fierul din ea
se simțea disperarea
plângea în hohote
alteori râdea
m-am așezat
pe un butuc de roată
lângă ea
mi-am aprins o țigară
și o priveam
a jale
când, aproape mi-a sărit în brațe
se tot freca umilă
de piciorul meu
până mi s-a făcut scârbă
și am aruncat-o
în fântâna stearpă
de pe islaz
unde bunicul
și-a îngropat caii
acum un veac