Înger, îngerașul meu,
câteodată îmi vine să dărâm pereții ăștia invizibili cu mâinile goale. Nu mai am nimic, cavități îngropate în doliu, pământ mușcat și risipit peste toți ochii ce au orbit lumea asta.

Aștept ploaia de lumină, gânduri înghițite care trec dintr-un om în altul, generații la rând. O fiară ce mușcă din toți și nu are niciodată pântecul sătul.
Am ațipit puțin. Se făcea că aveam un cățel și mi-a fugit din brațe alergând către subsolul unei clădiri splendide, cerul nesfârșit ca o oglindă strălucea în soare. Într-o secundă, ceasul de veghe al îngerului s-a oprit, oglinda s-a spart
iar milioane de cioburi ucigașe
se împrăștiau peste clădire, cu oamenii în ea și cățelul meu prins înăuntru. Am plâns pentru toți, că nu mai era nimeni să poată fi salvat. Am plâns pentru mine că am rămas acolo, vie în durere.

Oamenii să își privească sufletul, să-l atingă, să știe că e real, răstignit într-un colț de Golgotă plutitor deasupra unei Panthalassa a lacrimilor și este teribil de însetat. Sufletul îngrădit în stele versus suflul cenușii
seamănă cu întunericul, împarte aceeași inimă ca doi siamezi ce nu pot trăi nici împreună, nici separați.

Apoi m-am trezit și am intrat în camera copilului meu privindu-l ce dulce dormea.