toamna, cu aerul ei
de femeie fatală
cu pașii mărunți
de invincibilă ploaie
se apropie
dezbrăcând copacii de frunze
și poeții de versuri

soarele se zbate
ca un pește
în năvoadele norilor

pielea verde
a pământului
se cutremură

florile își scriu
testamentul
păianjenul moare singur
(musca nu-i mai bate la ușă)
pietrele se luptă
cu noroiul

umbrele fug în scorburi
păsările își ascund
trilul sub aripi

râul iese
din matca viselor sale
înfruntând realitatea

pe zidul cărnii urcă
doar iedera timpului

amintirile atârnă ca liliecii
în peștera inimii

privirea mea
un ocean pe care rătăcește
corabia fantomatică
a iubirii

frunzele cad ca ghilotinele
peste gâtul secundelor