Am lăcrimat în serile când nu ți-am scris
Și-n dormitor era la fel de frig ca și afară,
N-am vrut să dorm căci toate mi-au părut un vis
Ce te-a adus și te-a răpit a nu știu câta oară.

Fereastra mi-a rămas închisă zile-ntregi
Și nici-un viscol n-a putut să mai pătrundă
Prin gândurile unde-n liniște spre mine-alergi
Certându-le când dureros vor să te-ascundă.

Tu iartă-mă ca-n aste zile nu ți-am scris,
Dar crede-mă că dor mi-a fost că de-o minune
Furată zeilor cândva din nesfârsitul paradis,
Clădit în universul nostru fără nume.

Și încă dor îmi e de tine ca de un vis frumos
Ce-aștepți o veșnicie de el tu să ai parte,
Și către care-alergi chiar și-n genunchi pe jos
Plângând și așteptând minunea să se-arate.

Din miile de versuri ce ție eu ți-am scris,
Incearcă să păstrezi doar unul pentru veșnicie,
Acela e că tu-mi ești drag și-aici și-n paradis
Și nu mai cred deloc ca iadul să mai fie.

E iadu-atuncia când lacrima mă arde crud,
Și când covor sub pași îți fac din cioburi de iubire,
Tu iartă-mă dacă mai plângi și tu, dar mă întreb
Dece eu plâng atât, pentru a noastră fericire?

17 ianuarie 2009
---------------------
Florentina Crăciun Fabyola