Ași vrea să-Þi spun ce dor îmi e să fiu
Un fulg în palma Ta ocrotitoare,
Când sufletul mi-e gol și mi-e pustiu
Și aripi n-au curajul ca să zboare!

Ași vrea să-ncap ca puiu’ntr-o găoace,
Ca să mă simt de toate, l-adăpost!
Și mângâierea Ta s-o simt, ușoară,
Spunându-mi:”Copilaș micuț și prost!”

Și parc-ași vrea să fiu un ochi de apă
În care chipul Tău să se-oglindească,
Un colț de cer, un strop micuț de rouă,
Ce-asteaptă dimineața, să se nască.

Un fir de praf de-ași fi pe poala hainei,
Să Te-nsoțesc o Doamne, pas cu pas,
Ca să mă scald în dulcea Ta lumină
Și să ascult blândețea-n al Tău glas!

Mă simt atât de mic, atât de firav
Și nu găsesc în mine nimic bun...
Și cu un glas timid, plin de sfială,
Ași vrea sa mă apropii și să-Þi spun:

“Ce altceva o, Doamne, de pe pământ și apă,
ar mai putea slăvitu-Þi chip să-ncapă,
decât, boltitul cer?”

“Eu am creat și cerul și pământul
Și am supus furtuna c-un cuvânt!
De voia Mea ascult-orice faptură!
Tot universul știe Cine sânt!

Și totuși, în nespusa mea iubire,
Mă pot apropia cu pas tiptil,
Și din imensitatea Ființei Mele,
Să locuiesc în inimi de copil!”