Lumina ochilor am învins-o
când credeam că nu mai e speranță
în vocea privirii mele
Am lăsat-o să cadă însă fără a ajunge
să vibreze pe pământ
clipirea cea fără de uitare
Când oamenii care intră
în viața mea neinvitați uită de ieșiri
pe care ei le cred doar intrări
Îi privesc cu uimire și indignare
cum calcă pe covorul sentimentelor și ideilor mele
– își fac preș din ele fără jenă
Fără să mă întrebe – își șterg tălpile
din care se împrăștie noroiul în care frustrările și penibilul s-au uscat deja
Umele prafului împrăștiat
de pașii lor tulburi, împiedicați și târșiți
îmi intră în ochii și mă ustură – lăcrimez
Vizor nu este în ușa ce desparte lumea mea de a lor
ca ei să nu aibă cum privi
în adâncul sufletului meu
Expirată frază de – ochii, ferestre ale sufletului – mincinoasă, ireală, neadevarată – oare?
Violenți sunt, cu mișcări bruște
care îmi deranjează firea și mersul domol al trăirilor mele
Îmi pun capul pe pernă – ochii mi-i închid
să nu mai văd năvala invadatorilor fără scrupule
Și totuși las privirea
să treacă de ei, prin ei, dincolo de ei,
și atunci, așa cum am învins lumina ochilor,
îi înving și pe ei... privind lumina.