Tăcuți și triști cei veseli sunt din fire,
Ca-n cimitirul ce din râs apare.
Curg lacrimi mare într-un coșciug de sare
Călăuzind mirarea spre orbire.

Nu te-am știut cu zâmbet și mișcare
De stins priveghi, în singura privire
Cu care-ai hotărât să-mi dai de știre
Că râsul meu te arde și te doare.

Privește-mă ! Asa rămân pe viață,
Zâmbind fragil și nesfârșit de trist
Spre ochiul de senin ce se răsfață.

Reîntrupat într-un contur cubist
Al unui veac împestrițat, de ceață,
Încă gândesc și, poate, mai exist.