E singurătate, pentru că nu văd nimic. De altfel, simt tot ce mă înconjoară și aș putea a fel de bine să închid ochii. E trist, pentru că nu-mi doresc să mă despart de lumină atât de subit. Știu, ironia cea mai mare este că nu există așa ceva aici, dar nu pot să nu cred că odată a fost...altfel. Asemeni unei fotografii în care lumina scălda fiecare trăsătură, lăsa se se vadă toate firicelele de praf care se așezau pe umărul unei bunici ce-și legăna nepoțelul în timp ce o grădină, însuflețită de flori, se gâdila în adierea vântului. Tresar ca după un vis frumos după care simți că realitatea te va arunca ghearele unui coșmar. Văd cum întreg universul de fărâme negre și incolore mă copleșește cu siluete necunoscute al căror ritm nu-l înțeleg, în a căror zumzet refuz să disting șoapte, cuvinte, silabe, sunete. Îmi amintesc bine acum că nu în urmă cu mult timp le-am ascultat rând pe rând, m-am lăsat purtată în marea de întuneric. Nici acum nu știu cât timp am plutit așa! Cumva, m-am întors la ceea ce eram, dar mi-am promis să nu mai ajung niciodată să fiu doar o pradă, uitată în captivitate. Cu nicio intenție de a deveni prădător, mă găsesc acum în aceeași ambiguitate și mă agăț cu toate puterile de conștiință ca să nu uit de mine, de ceea ce sunt, dar nu mai găsesc ajutor. Evadarea mă depășește uneori. Adesea, comoditatea ei mă surprinde. Mi-e teamă că de data asta va fi diferit, dar m-am decis să rămân, să rezist tentației de a mă pierde. Probabil că ieșirea din întuneric e departe, sau poate de când sunt închistată aici am uitat cum este să simți ceva aproape.Nu văd nimic, pentru că e singurătate.