HÃRNICEL

Într-o frumoasă livadă de pruni, pe un deal cu pantă lină, își făcuse cândva sălaș o colonie de melci. Cât era ziulica de mare, puteai vedea la umbra frunzelor, prin roua ierburilor mărunte, cum dormitau în căsuțele lor, zeci de melci. Mici, mijlocii, mari, subțiri sau grăsuni, nu făceau altceva decât să lenevească. Când trebuiau să-și mute căsuțele din calea soarelui, se mișcau atât de încet, încât mai repede ajungea umbra copacilor la ei decât ei la ea. În toată această lene generală, nu puteai să nu observi micuțul melc argintiu pasionat de construcții, care proiecta tot felul de căsuțe pe care le și construia de unul singur. În partea lui de livadă, începuse să se înalțe un mic orășel din cochilii, într-un ritm care nu amintea deloc de lenea melcilor. Hărnicel, pentru că așa i se spunea în familie, fusese pasionat de mic de arhitectură iar căsuțele lui erau într-atât de fanteziste încât, la un moment dat, partea lui de livadă începuse să fie vizitată de tot soiul de gâze doritoare să locuiască în căsuțe moderne și practice. Asta, mai ales de când Hărnicel îi construise greierașului Viorel o căsuță în formă de vioară, atât de elegantă și de muzicală, încât putea chiar organiza concerte care se auzeau în toată livada. Urmase buburuza Roza, care se și îndrăgostise de Hărnicel în momentul în care acesta îi înmânase cheia căsuței sale rotunde, cu multe ferestre în formă de cerc și cu acoperiș roșu, lung, de pe care își putea lua zborul ca un avion. Apoi furnicuțele roșcate se mutaseră în minunatul bloc cu sute de camere și zeci de lifturi, săpat în pământ într-o spirală perfectă, de la care porneau o mulțime de galerii întinse prin toată livada, iar fluturașii începuseră să își odihnească aripioarele în pavilioanele suspendate între tulpinile înalte de cicoare. Ce mai, orășelul lui Hărnicel se anima pe zi ce trecea, iar toate acele gâze mulțumite și pline de veselie nu mai conteneau să vină cu noi și noi clienți pentru căsuțele speciale ale micuțului melc argintiu.
În cealaltă parte a livezii, melcii leneși se treziră dintr-odată că nu se mai puteau odihni de hărmălaia care părea să nu înceteze nici noaptea pe partea de livadă în care trăia Hărnicel.
- Trebuie să facem ceva, spuse într-una din zile Limax, cel mai gras melc din colonie. Hărnicel s-a întrecut cu gluma. Chiar azi am văzut în livadă o pasăre!
- O pasăre, strigară speriați ceilalți melci în cor.
- Chiar așa! Vom ajunge să fim mâncați, suspină dramatic Limax, asta, bineînțeles, dacă nu luăm de îndată măsuri.
- Dar… ce putem noi face, întrebă Helix, un melc mic și subțirel?
Se adunară cu toții la ceas de seară printre florile de Regina Nopții ca să se sfătuiască ce e de făcut cu privire la obrăznicia de a fi tulburați de micul melc argintiu. Hotărâră până la urmă să-l răpească pe Hărnicel și să-l închidă pentru totdeauna undeva unde nu va putea fi găsit de nimeni niciodată.
- Apoi, ne vom putea muta noi în orașul lui, îi motivă pe toți Limax, fiecare în ce căsuță își dorește. Bineînțeles, casa lui Hărnicel va fi a mea!
Se porni o mică ceartă cu împărțirea caselor, dar aceasta încetă imediat, pentru că Hărnicel construise mai multe case decât melci, așa că își puteau alege chiar și două locuințe fiecare dacă asta și-ar fi dorit. Stabiliră un plan și, la adăpostul nopții, porniră în șir indian către partea de livadă în care locuia melcul cel harnic. La lumina lunii, se putea observa o urmă argintie întinsă după ei ca o panglică peste care dădu la un moment dat o furnicuță roșcată întârziată noaptea pe afară.
- Ce este asta, sări furnicuța arătând urma unei râme care își scosese capul din pământ în apropierea ei? Seamănă cu mizeria pe care o lasă în urma lor melcii cei leneși.
- Da, da, fu de acord râma, ondulându-se pe pământ pentru a cerceta mai de aproape urmele.
- Ce caută aici? Ei nu își părăsesc niciodată partea lor de livadă.
- Poate îl caută pe Hărnicel, doar e melc și el.
- Normal, ei nu au așa case frumoase cum a construit Hărnicel în partea aceasta de livadă.
- Vom afla mâine, vei vedea, Viorel află mereu tot ce se petrece în livadă.
Furnicuța și râma se despărțiră înainte de a putea vedea cum Limax, Helix și ceilalți melci îl apucară pe Hărnicel cu tot cu căsuța în care dormea și îl scoaseră din partea lui de livadă. Abia de dimineață, în timp ce își spăla cleștii cu roua adunată pe frunzele de prun, o rădașcă observă lipsa din orășel a căsuței lui Hărnicel. Dădu alarma trăgând de clopoțeii înfloriți până ce orășelul se trezi la viață și toate gâzele se adunară sub prunul în care se cocoțase rădașca.
- A dispărut Hărnicel, strigă rădașca agitându-și cleștii!
- Poate și-a luat concediu și a plecat într-o călătorie, zise o albinuță, a muncit foarte mult în ultimul timp…
- Nu se poate așa ceva, strigă Lili, lăcusta care tocmai comandase o căsuță verde cu acoperiș țuguiat și multe camere pentru puii pe care avea să îi aibă în curând. Hărnicel nu își lasă niciodată treburile neterminate!
Oricât se suciră și se învârtiră nu găsiră nici o explicație pentru dispariția lui Hărnicel. Tocmai pe când se întrebau ce vor face fără el, apăru râma care zărise urma melcilor din celălalt colț de livadă.
- Unde e furnicuța Ruța? Azi noapte, am văzut amândouă urmele melcilor din cealaltă parte de livadă. Nu poate să fie o coincidență chiar atât de mare că Hărnicel a dispărut tocmai când melcii au trecut prin partea noastră de livadă.
- Ruța doarme, spuse cu glas pițigăiat Ginuța sora mai mică a furnicuței roșcovane care descoperise urma melcilor, dar mi-a povestit despre ciudata urmă din livadă.
Costică Cosașul, se oferi imediat să meargă să cerceteze partea cealaltă de livadă, iar Viorel Greierașul îl însoți de îndată. Ascunse printre florile de trifoi, căsuțele melcilor erau acoperite de praf și păreau părăsite. Dintr-una scoase capul la un moment dat un păianjen mic și verde. Viorel îl salută politicos:
- Bună ziua, locuiți cumva în acest loc?
- Bună ziua, eu m-am mutat chiar azi. Am auzit că melcii și-au părăsit casele pentru cartierul cel nou din cealaltă parte a livezii..
Cartierul cel nou? Viorel îi aruncă lui Costică o privire grăitoare. Nu exista un alt cartier nou înafara celui construit de Hărnicel. Dacă melcii își părăsiseră partea lor de livadă pentru a veni în partea cu căsuțe minunate, unde dispăruse Hărnicel? Chiar în acel moment o văzură pe buburuza Roza, dând cu disperare din aripioarele ei lucioase.
- Băieți! Băieți! Trebuie să vă întoarceți repede! Melcii au scos toate gâzele din casele lor și au dărâmat adăposturile fără cochilii.
Era greu de crezut că niște leneși ca melcii din livada de pruni puteau să distrugă întreaga muncă a lui Hărnicel într-un timp atât de scurt. Se târau cu ochii lor bulbucați ieșiți mult înainte, zdrobind sub tălpile mucilaginoase pereții străvezii ai căsuțelor de fluturi, acoperișurile plane ale căsuțelor de buburuze și ferestrele cu perdeluțe dantelate ale păianjenilor. Of, of, ce mai prăpăd era în calea lor! Nu îndrăzneau să îi înfrunte nici furnicuțele, nici albinuțele, nici lăcustele, preferând să fugă din calea șirului distrugător de melci.
Viorel îl recunoscu în fruntea melcilor pe grasul Limax și tresări de spaimă.
- Dacă Limax i-a făcut vreun rău lui Hărnicel…
- Cine e Hărnicel, întrebă un glas firav lângă el?â
Viorel privi nedumerit spre păianjenul cel mic și verde, care îi urmase din cealaltă parte de livadă. Toată lumea îl cunoștea pe Hărnicel și erau îngrijorați de dispariția lui. Cu toate acestea, acum nu aveau timp de stat la povești. Ceata de melci câștiga teren cu fiecare secundă scursă. În scurt timp, nu mai rămăseseră în picioare decât cochiliile înalte, solide și lucioase de la umbra prunului bătrân. Din restul adăposturilor se alesese doar praful. Și ca să fie supărarea mai mare printre gâze, Limax ieși în fața melcilor, triumfător:
- Începând de azi, în partea aceasta de livadă este interzisă muzica. Sunteți pe proprietatea privată a melcilor, iar cine va îndrăzni să o încalce, va fi pedepsit de îndată.
Abia atunci văzură gâzele broscoiul cel bătrân și râios care sărea în cușca de nuiele din spatele lui Limax. Se auzi un murmur de groază, urmat îndată de vălmășeala stârnită de gâzele puse pe fugă. Așadar, Limax ocupase împreună cu amicii săi toată livada. Din acea zi, nici o gâză nu mai avu pace. Albinuțele culegeau polen pe furiș, doar când era soare puternic și melcii se ascundeau în casele lor, furnicuțele porneau după mâncare doar dacă erau sigure că în drumul lor nu se vedea nici o urmă de melc, buburuzele nu mai zburau decât atunci când târâtoarele acelea răutăcioase dormeau, dar, printre toate sufletele necăjite, cel mai tare suferea Viorel. Nu mai putea cânta nici măcar o notă fără să fie auzit de Limax, Helix și spionii lor. Nu mai avea nici căsuță, cu toate că furnicuța Ruța se oferise să îl primească în odaia ei mică din mușuroiul cel proaspăt săpat lângă un prun pitic. Era atât de amărât, încât, într-o seară, se hotărî să se ascundă departe, lângă mormanul de bălegar acoperit cu folie, să încerce măcar să vadă dacă nu uitase cumva să cânte. Se strecură pe lângă florile de trifoi fără să fie văzut sau auzit de cineva, după care, așezat pe o piatră rece, începu să cânte la vioară o baladă tristă cum era sufletul lui. În sunetele ascuțite ale viorii sale, i se păru că aude ceva. Se opri și ascultă cu atenție.
- Viorel, tu ești?
Tresări, nevenindu-i să creadă că era vocea dragului său prieten dispărut.
- Hărnicel, unde ești?
- Aici, în cutia de conserve.
Viorel se repezi în vârful mormanului de gunoi, rostogolind pe iarbă cutia ruginită din care se auzeau strigătele lui Hărnicel. Ce bucurie îl încercă atunci când, ridicând capacul tăios, îl descoperi pe bietul melc argintiu printre resturile de pește stricat. Se îmbrățișară plângând, iar Viorel îi povesti ce făcuse Limax cu orășelul cel nou de îndată ce Hărnicel dispăruse. La rândul lui, Hărnicel povesti cum se trezise în loviturile cu care fusese scos din căsuța lui și cum fusese închis în cutia veche de conserve din mormanul cu gunoi.
- Dacă nu veneai tu…
Nu trebuiau să se gândească la astfel de lucruri, hotărî Viorel, acum trebuiau doar să își recupereze căsuțele. Hărnicel nu era de aceeași părere. Avea el un plan, un altfel de plan, așa că, trebuiau doar să se adune cu toții în partea de livadă părăsită.
Într-o dimineață, Limax se trezi mai devreme decât de obicei, nedumerit. Îl strigă pe Helix și se întinseră împreună la umbra prunului bătrân, pe trunchiul lucios.
- Nu am mai văzut de ceva timp nici o gâză în livadă. Ce spun spionii?
- Au dispărut cu toții. Nici în zilele însorite și nici noaptea nu se mai simte prezența lor pe aici. Poate că au plecat de bunăvoie!
- N-ai să vezi tu asta! Se petrece ceva aici. Dă o fugă la mormanul de gunoi și vezi dacă Hărnicel mai trăiește.
- Of, zău așa, Limax, mi-e prea somn! Trimite pe altcineva!
Limax se încruntă atât de tare că ochii îi ieșiră cu totul de la locul lor. Helix știa ce îl aștepta dacă nu asculta. Se strecură nemulțumit într-o cochilie ușoară și alunecă încet prin iarbă, cu ochii în șase. Uf, dar ce căldură putea fi în acea zi! La un moment dat, zări o albină, mai apoi un fluture. Se îndreptau în aceeași direcție, adică spre colonia părăsită de ei. Acolo nu mai putea fi nimic altceva decât cochiliile vechi, găurite și murdare, nefolositoare pentru alte gâze. Îl văzu pe păianjenul mic și vere căruia îi cedase casa.
- Hai, salut, ce faci prin zonă?
Helix n-avea chef de povești. Simțea că Limax avusese dreptate și că se petrecea ceva ciudat în cealaltă parte de livadă. Dacă nu i-ar fi fost atât de greu să își care casa în spinare, le-ar fi urmărit pe gâze. Ezită.
- Ce păcat că ați plecat, nu-i așa?
- De ce, întrebă în sfârșit Helix, privind către păianjenul din fața lui?
- Păi, cartierul cel nou, aeroportul, sala de concerte, știi tu…
Helix nu știa, chiar nu avea habar ce năzdrăvănii îndruga păianjenul mic și verde. Se opri să îl asculte. În zona părăsită, iarba fusese cosită de Costel și se ridicase o metropolă a gâzelor. În noul oraș, Viorel dădea concerte de binefacere în fiecare seară, într-o sală iluminată de felinarele licuricilor, cu o cortină fină țesută de două superbe domnișoare păianjen, iar în aeroportul cu zece piste de aterizare, veneau zilnic o mulțime de zburătoare dornice să se mute în Noul Oraș Fericit, care se înălța din ce în ce mai frumos, de la o zi la alta. Helix sughiță de surpriză și de furie. Nimeni n-ar fi îndrăznit să-l înfrunte pe Limax! Poate, doar… Hărnicel?! El trebuia să fie!
Se grăbi să se întoarcă, cu toate că își clătina deja destul de tare căsuța din spinare de oboseală. Limax se înfurie și porunci să îl aducă pe broscoiul cel bătrân și râios. Era timpul să dea o lecție afurisitelor acelea de gâze. Broscoiul își scoase limba lipicioasă, răutăcios, pregătit să înghită cât mai multe furnici, buburuze, greieri, sau ce s-o nimeri în calea lui. Imediat ce se văzu în libertate, făcu un salt înalt, până în apropierea Noului Oraș Fericit. Limax își rostogoli antenele de plăcere, grăbindu-se să admire prăpădul. Rămase cu ochii bulbucați de ce îi fu dat să vadă. Noul oraș fericit întrecea toate visele oricărui melc. Poduri suspendate duceau de la o floare la alta, căsuțe colorate atârnau printre crengile prunilor, altele sclipitoare erau cocoțate pe ciupercuțele roșii, iar în centrul tuturor acelor minunății, se ridica un palat umbrit de frunzele cărnoase ale unui brusture pufos. Ah, acela putea fi chiar paradisul melcilor! Se repezi pe urmele broscoiului, strigându-i să înfulece orice gâză care îi ieșea în cale. Chiar în acel moment, se auzi un fâlfâit prelung, iar cele zece piste de aterizase fură acoperite de niște umbre uriașe. Aeroportul prinse a fremăta, în timp ce Limax își văzu broscoiul ridicat în aer, cu picioarele grăsane spânzurând inerte. Se simți și el apucat de mijloc și smucit atât de tare, încât își pierdu cochilia cea nouă de culoarea smaraldelor. Mai apucă să îl vadă pe Hărnicel în turnul palatului său, făcând cu mâna spre cer în timp ce striga cu voioșie:
- Rămas bun, Doamnă Barză, vă aștept la primăvară în Noul Oraș Fericit, la un cuib cu trei etaje, scară interioară și terasă acoperită.
Dacă melcii nu învățaseră între timp să zboare, ceea ce vedea Limax nu putea însemna decât că, în curând, visele sale de mărire aveau să ia sfârșit, tot atât de repede precum apăruseră. Putea înțelege acum de ce spuneau odinioară bătrânii melci că atunci când cauți pricină cuiva care nu are nici o treabă cu tine, poți rămâne fără mai mult decât cochilie. Regretele însă, pot fi uneori prea târzii. Dacă ar fi fost un melc bun și s-ar fi înțeles bine cu Hărnicel, acum ar fi putut avea parte de palatul umbrit de frunzele pufoase ale brusturelui și nu de pliscul unei berze. Voi, copii, să nu uitați că răutatea este întotdeauna pedepsită și că aceia care sunt buni, își vor face mereu prieteni. Și-am încălecat pe-o barză chioară, ca să vin să vă spun povestea mea de seară.