Departe, la capătul lumii, se află un ocean atât de adânc, încât nimeni nu știe dacă acesta are fund și atât de misterios, încât nici un marinar nu s-a încumetat vreodată să-i atingă apele, nici măcar cu o bărcuță pescărească, pentru că, orice încearcă să plutească pe suprafața lui, dispare imediat. Numele lui este Oceanul Fără Sfârșit și aceasta doar pentru că nimeni nu a reușit vreodată să descopere unde se termină imensa întindere de apă de la capătul pământului. Oamenii se fereau să ajungă la țărmul stâncos, nu numai de teama de a nu dispare la cea mai mică adiere care sufla dinspre ocean, ci și din pricina regelui Algus, stăpânul apelor misterioase, un tiran după spusele celor mai mulți, care stârnea din senin furtuni cumplite, cu valuri mai înalte decât cei mai înalți copaci, măturând țărmurile până departe pe uscat. Se mai povestea că palatul lui Algus este plin de bogății neînchipuite și nepăzite, pentru că nimeni nu ar fi putut să găsească vreodată locul în care a fost ridicat sălașul regelui.
Ei, dar oamenii inventează mult pe seama lucrurilor pe care nu le cunosc! Algus era un rege bun, după părerea viețuitoarelor oceanului. Puțin cam repezit, se mânia iute, ce-i drept, dar era un stăpân inimos, corect și mai ales un bun gospodar, ceea ce conta cel mai mult în lumea apelor. În regatul său, nu exista nici o viețuitoare fără sălaș, iar regulile oceanului făceau ca toate lucrurile să meargă așa cum trebuie, spre mulțumirea tuturor. Algus avea o mândrețe de fată, pe nume Anemona, cu ochii verzi precum ierburile de pe fundul oceanului și păr bălai precum nisipul ce se strecura printre stâncile de pe țărm. Mama ei, Marina, regina sirenelor, se transformase la nașterea ei într-o stea de mare, lăsând-o în grija lui Algus, pentru că, dacă nu știați, nu e în legea firii sirenelor să aibă copii. Din marea ei dragoste pentru Algus, Marina și-a sacrificat viața, dăruindu-i minunea de fetiță care avea să devină prințesa oceanului. Poate că acesta era și motivul pentru care Algus, neîmpăcat cu pierderea dragii lui regine, era mereu morocănos. Oricum, nu o pierdea din ochi de dragă pe Anemona, care crescuse blândă, înțeleaptă și mai ales dreaptă cu toate viețuitoarele oceanului.
Anemona își iubea și ea peste măsură tatăl și se străduia să îl ajute în treburile regatului, dar, de cele mai multe ori îi plăcea să înoate fără nici o țintă, numai și numai de dragul de a descoperi noi și noi întâmplări din Oceanul Fără Sfârșit. Într-una dintre plimbările sale, ajunsă în apropierea unui vulcan pe care îl credea demult stins, îi atrase atenția un țipăt ascuțit care părea să vină chiar din interiorul craterului. Înotă cu repeziciune peste marginea abruptă, tocmai la timp să vadă un căluț de mare roșcovan prins în tentaculele unei caracatițe imense.
- Oprește-te, strigă Anemona, dă-i drumul căluțului!
Caracatița o privi cu un ochi și rânji spre ea batjocoritor:
- N-am să renunț la prânzul meu, fii sigură! Prea puțin îmi pasă că ești fiica lui Algus, trebuie să mănânc și trebuie să o fac chiar acum!
Anemona nu mai stătu pe gânduri. Apucă un mănunchi lung de alge și, profitând de neatenția caracatiței care îl trăgea pe căluț să îl înghită, îi prinse toate brațele într-un lasou de plante, făcând-o să își scape prada. Fără să piardă timpul, căluțul țâșni afară din vulcan cu Anemona după el, urmați de blestemele caracatiței care se căznea să-și desfacă legăturile. Se opriră doar când lăsară mult în urmă vulcanul.
- Îți mulțumesc, șopti căluțul atingând mâna Anemonei cu boticul său, era cât pe ce...
- Ei bine, cam așa se întâmplă atunci când încalci regulile oceanului, îl mângâie pe spate fiica regelui, nu mă așteptam să găsesc un căluț de mare în zona aceasta.
- Căutam un loc în care să stau puțin singur. Am șaptezeci de frați din cauza cărora în căsuța noastră e o hărmălaie de nedescris. Nu-mi pot auzi nici măcar gândurile! Nu mi-am dat seama unde am ajuns decât atunci când era deja târziu.
Anemona se hotărî să îl ia pe căluțul de mare cu ea. Chiar avea nevoie de cineva care să îi tragă trăsurica pe care i-o dăruise Algus cu puțin timp în urmă. Perluță, căci așa îl chema pe căluțul salvat de ea, fu peste măsură de bucuros și mândru de noua sa îndatorire și făcu mai mult de atât chiar, își aduse prietena pe nume Steluța să tragă alături de el minunăția de trăsurică de care erau prinse scoici roz, melci lucioși și perle scânteietoare. Încet, încet, viețuitoarele oceanului au început să se obișnuiască cu trăsurica Anemonei, iar Perluță și Steluța au devenit niște vedete printre căluții de mare. Cel mai mulțumit, însă, era Algus, căci fiica lui nu mai înota singură te miri prin ce colț de ocean din care să nu ajungă la timp acasă și să-i dea lui emoții. Putea acum să-și vadă liniștit de domnie și chiar să mai tragă câte un pui de somn în tronul său uriaș ridicat în mijlocul unui coral scânteietor.
Dar, oceanul nu este o lume chiar atât de pașnică precum ai crede, iar Algus nu putea să știe chiar tot ce se petrece în fiecare bucățică de împărăție, cu toată armata lui de rechini și rețeaua lui de delfini-informatori. Într-una din zilele în care moțăia tihnit, în sala tronului apăru Marinică, cel mai bun delfin-informator.
- Măria Ta, am găsit trăsurica Anemonei plutind spre țărm... fără cai și fără prințesă!
Algus sări de pe tron, stârnind un uragan cumplit la suprafața oceanului.
- Unde a dispărut fiica mea?
- O căutăm, stăpâne, dar trebuia să vă spun că nu am reușit să dăm de ea sau de caii ei în zona în care am găsit trăsurica.
Algus adună imediat toate viețuitoarele oceanului și le porunci să o caute pe Anemona. Întristați de dispariția prințesei lor, locuitorii regatului porniră să scotocească fiecare petic de ocean. După o căutare de trei zile fără rezultat, se întoarseră la îndatoririle lor, singurii care continuară să o caute fiind delfinii-informatori. Marinică era cel mai înverșunat căutător, pentru că, fiind sfetnicul lui Algus, nu putea să nu constate că regele oceanului era gata să înnebunească de durerea pierderii fiicei sale, iar furtunile pe care le stârnea deveniseră periculoase chiar și pentru viețuitoarele oceanului, răscolind nisipurile de pe fundul lui și tulburând într-atât apele, încât nimeni nu mai reușea să se hrănească sau să înoate liniștit.
Într-una din zilele cele mai negre ale lui Algus, când curenții puternici de pe fundul oceanului măcinat de furtună îl purtaseră pe Marinică în apropierea unui lanț muntos subacvatic, delfinul descoperi o peșteră subacvatică închisă cu zăbrele împletite din cea mai groasă iarbă de mare. Curiozitatea lui de informator îl împinse să cerceteze împrejurimile acelui loc neobișnuit, iar simțurile sale fine îl avertizară că undeva în adâncul peșterii plângea cineva.
- Heeeiii, strigă Marinică, e cineva acolo?
Plânsul încetă imediat. Delfinul își strecură botul prin ochiurile zăbrelelor și mai făcu o încercare de a descoperi cine plângea în peșteră.
- Heeiii, sunt Marinică, sfătuitorul lui Algus! Dacă ai nevoie de ajutor, spune!
- Ajutor, prinse Marinică ecoul stins al unei șoapte ca o părere.
Atât a fost de-ajuns pentru delfin ca să se repeadă înapoi la palat și să revină cu doi soldați rechini-ciocan, care desfăcură zăbrelele în câteva minute și reușiră să scoată din fundul peșterii pe cei doi căluți de mare ai Anemonei, aflați într-o stare de mai mare jalea, cu trupurile însângerate și boticurile sfârtecate.
- Cine a îndrăznit să facă asta, răcni Algus de îndată ce Marinică reuși să-i aducă pe cei doi căluți în fața sa? Unde e Anemona?
Când Perluță reuși să-și vindece boticul și să vorbească, le povesti cum fuseseră atacați de un monstru uriaș, care-i aruncase în fundul peșterii și o răpise pe Anemona. La înrebările regelui, căluțul de mare își aminti doar că nu mai văzuse un astfel de monstru oceanic, că acesta era mai lung decât zece balene puse una lângă alta și mai lat chiar decât cinci, că avea două capete uriașe și o coadă care se termina cu o săgeată ascuțită și veninoasă.
- De unde a apărut acest monstru în oceanul meu? Aduceți-o pe bătrâna Coral, prezicătoarea oceanului la mine!
Până ce bătrâna prezicătoare fu adusă la palat, în jurul lui Algus se strânseseră viețuitoare din toate colțurile oceanului, curioase să afle ce pericol apăruse în lumea apelor.
- Știu de ce m-ai chemat, Algus, dădu din cap Coral, înfășurându-și mai bine în jurul gâtului șarpele care îi ținea loc de colier. Monstrul cel uriaș nu este decât slujitorul lui Triton, regele mărilor, care a auzit de bogăția ta și dorește să își întindă puterea și asupra oceanelor. Nu știu unde o ține Triton pe Anemona, dar te asigur că nu a scos-o din ocean și că, monstrul este cheia eliberării ei. Răpune-l, iar fata ta își va găsi singură drumul înapoi spre casă!
Algus sări de pe tronul său și făcu un semn să i se aducă trăsura. Bătrâna începu să râdă în hohote ascuțite, spre nedumerirea tuturor.
- Ești tu mare, puternic și înțelept, Algus, dar nu mai ești tânăr, iar monstrul nu poate fi răpus decât de un tânăr născut în marea din care s-a născut monstrul, unul din doi gemeni așa cum sunt gemene capetele monstrului.
- Și unde găsesc eu un astfel de tânăr?
- Nu te grăbi Algus, vom cerceta și vom afla!
Coral ceru să i se aducă un pumn de perle negre, un pumn de perle albe și două stele de mare. Le amestecă cu unul dintre degetele ei lungi și noduroase, apoi suflă asupra lor un nor de nisip, acoperindu-le vederii celor prezenți.
- Acum... Învârtite, răsucite, împletite, desfăcute, chiar așa, pe nevăzute, arătați-mi locul unde, căutatul se ascunde.
La cuvintele bătrânei, nisipul se împrăștie în apă, perlele albe se înșirară una după alta printre cele negre, construind împreună cu stelele de mare o schiță pe care Coral o atinse cu ochii închiși. Prezicătoarea dădu din cap cu pleoapele tremurând ca și când s-ar fi aflat sub puterea unei vrăji. Mai apoi, brusc, deschise ochii și puse mâna pe umărul regelui.
- Algus, mi-ai fost ca un frate și o iubesc pe Anemona ca pe propria mea fiică, dar... flăcăul care l-ar putea ucide pe monstrul trimis de Triton nu este ceea ce aș încerca eu ca soluție. Hai să ne mai gândim și să încercăm altfel să ajungem la Triton, chiar dacă durează mai mult!
- Nu am timp, Coral, cine știe unde e Anemona și în ce stare este! Ce este cu flăcăul acesta despre care mi-ai spus că ar putea ucide monstrul?
- A fost exilat din marea în care s-a născut și este întemnițat pe o insulă a pedepselor. Se pare că ucide cu sânge rece orice vietate, chiar și pe cei de-o seamă cu el. Semnele mele arată că a curmat două vieți deja, de aceea a fost pedepsit.
- Vreau să știu unde e insula pe care a fost întemnițat, răcni Algus, am să vorbesc cu el! Dacă este singurul care poate să-l facă pe monstrul marin să dispară și să mi-o aducă pe Anemona înapoi, atunci nu îmi pasă nici cine e și nici ce a făcut înainte.
- Îți pui viața în pericol, Algus!
- Singurul lucru care contează cu adevărat pentru mine e ca Anemona să se întoarcă. Dacă aici nu ar fi fost casa ei și dacă am fi avut unde să mergem, te asigur că i-aș fi cedat lui Triton întreg oceanul numai să-mi redea fiica.
Toate viețuitoarele știau că Algus își iubește copila, dar nu le venea să creadă că regele lor ar fi renunțat la întregul ocean și la tot ce construise până atunci doar ca să își recapete copilul. Cu spaimă, îl văzură pe stăpânul lor urcând în trăsură și pornind vijelios spre insula despre care pomenise bătrâna prezicătoare a oceanului. Marinică îl urmă, făcând semn celor doi rechin-ciocan să li se alăture. Cu micul său alai, stăpânul Oceanului Fără Sfârșit ajunse la insula pedepselor abia după o zi și o noapte de înotat forțat. Delfinul era destul de îngrijorat de starea regelui, care nu mai scosese o vorbă încă de la plecare. Pescărușul trimis în recunoaștere se întoarse curând, aducând vestea că pe insulă se aflau trei tineri. Algus nu putea trimite acum după Coral, bătrânei i-ar fi luat mai mult de două zile să ajungă la insulă, iar timpul se scurgea tăcut, ținându-l pe rege încă departe de copila lui.
- Cum să aflăm care dintre ei este unul din gemeni, cel născut în marea monstrului din oceanul noastru?
- Să-i întrebăm?
Algus îl privi urât pe rechinul care îndrăznise săpună întrebarea:
- Îi vom lua pe toți trei!
- Tipic Algus, mormăi rechinul.
Regele stârni o furtună cumplită, iar valurile înalte spălară întreaga insulă, înfășcându-i pe cei trei flăcăi. Nesimțitor la strigătele lor de groază, Algus nu se opri decât în fața palatului său, unde îl aștepta Coral.
- Știam că ai să faci asta, murmură bătrâna.
- Bun! Acum să-mi spui care din cei trei tineri este cel căutat de noi!
- Nu știu, recunoscu bătrâna privind flăcăii îngenuncheați în fața tronului. Toți trei s-au născut în marea stăpânită de Triton, toți trei sunt perechea unui geamăn, toți trei au ucis și au fost pedepsiți. Asta înseamnă că Triton s-a gândit că vei încerca să îl găsești pe cel care ar putea ucide monstrul și a găsit soluția să te împiedice să o faci la timp.
- Dacă a scos-o pe Anemona din ocean...
- Nu, dădu din mână bătrâna, îi simt bătăile inimii în valurile Oceanului Fără Sfârșit!
- Deci nu e...
Algus nu putu rosti cuvântul, dar Coral o făcu:
- Nu e moartă!
Regele se cutremură. Privi spre cei trei tineri rămași în poziția în care fuseseră lăsați de soldații rechini. Toți trei aveau pletele întunecate și ochi albaștri. Singurul lucru care îi deosebea era forma feței și înălțimea. Refuzară să vorbească cu el, chiar dacă regele le povesti despre fiica lui și le promise averi nemăsurate dacă aveau să îl ajute să-și recapete copila. Marinică știa că Algus era la un pas de disperare și nebunie, așa că hotărî să se furișeze noaptea în apropierea încăperii în care fuseseră întemnițați în cele din urmă cei trei prizonieri. Se felicită pentru ideea avută când, puțin după miezul nopții, îl auzi pe unul dintre flăcăi spunându-le celorlalți:
- Algus nu-și va da seama de capcană!
- Nu-mi pasă de Algus, vorbi altul, vreau să ies cât mai repede de aici! Sper să nu-i ia o veșnicie lui Coral să facă treaba asta.
- Ar trebui să fie simplu pentru ea, zise și al treilea. Odată ieșiți, îl vom prinde fără probleme pe bătrân, iar Triton ne va răsplăti regește!
- Algus chiar a crezut-o pe Coral, râse unul dintre ei.
- De ce să nu o creadă? Tot ce a spus a fost adevărat, doar că ea știa mai bine că Arin este singurul care l-ar fi putut ajuta pe regele Oceanului Fără Sfârșit.
- Iar Arin este înlănțuit bine pe fundul mării, fără să știe măcar care este fapta pentru care se face vinovat. Triton nu își face probleme că Algus l-ar putea găsi. Pentru asta, ar trebui să pătrundă cineva în mare și să se apropie de temnițele palatului său.
Marinică ajunse acasă tremurând la gândul trădării lui Coral și a pericolului care trebuia înlăturat de îndată. Oricât se strădui, nu găsi alt mod de a acționa urgent, decât să îl trezească pe Algus și să-i repete cele auzite de la prizonieri. Stăpânul său scoase un răcnet teribil la aflarea veștilor, dar delfinul reuși să îl potolească:
- Triton este doar regele mărilor, tu ești regele Oceanului Fără Sfârșit. Ai mai mulți supuși decât ar putea visa el și cu toții te iubesc și ar fi gata să-și dea viața pentru tine și pentru Anemona. Tot ce trebuie este să îți folosești înțelepciunea și puterea să ieșim din impasul în care am intrat. Eu am să plec în ținutul mărilor și îți promit că voi da de flăcăul numit Arin. Ai încredere în mine și nu te lăsa pradă mâniei și deznădejdii! Anemona are nevoie de tine să fii puternic și invincibil!
- Ai dreptate, bunul meu sfetnic! De îndată o voi pune sub urmărire pe prezicătoare și îi voi trimite înapoi în insula pedepselor pe cei trei oameni ai mării, cu o escortă din cei mai fioroși rechini, care să se asigure că nu vor părăsi niciodată insula.
Delfinul plecă înainte ca regele oceanului să-i alunge pe cei trei prizonieri. Algus nu mai putu închide ochii în acea noapte. Rămase multă vreme nemișcat în tronul său, cu gândurile la multiubita și gingașa lui copilă, încercând să-și întărească inima obosită cu speranța că Marinică îl va găsi pe Arin cât mai repede. Când Coral apăru în fața sa, regele își înăbuși cu greu ura și durerea, poftind-o să se așeze cu el la masă.
- Am aflat că ai dat poruncă să fie alungați cei trei tineri, zise ea într-un târziu.
- Ai citit în perle?
- Nu, dădu bătrâna din cap, am trecut pe-acolo când încă nu se luminase de ziuă.
- Ce mai zic viziunile tale?
- Te gândești să pornești război împotriva lui Triton?
Algus își strânse pumnii supărat. Acum i se părea clară trădarea bătrânei și dorința ei de a-l conduce spre pieire. Își frământă fruntea cu degetele împodobite de inele prețioase, părând că se gândește la întrebarea femeii. Coral așteptă cât așteptă, după care, ceru celor câțiva pești-clovn care serveau la masă, să i se aducă cinci fire de alge roșii, cinci fire de alge verzi și cinci fire de alge negre. Împleti firele între ele și le scutură pentru a face câteva valuri în apropierea regelui, care o privi încruntat.
- Dușmănie, vânt, furtună, peste fire să îmi spună, ce este sortit să fie ca să curme-acea hoție!
Algus văzu cum se desfac algele, cele roșii transformându-se în săgeți, cele verzi în sulițe, iar cele negre în care de luptă. Bătu cu pumnul în masă:
- Nu am să pornesc război împotriva lui Triton, orice ar arăta semnele tale, strigă înfuriat. Ultima dorință a preaiubitei mele Marina a fost să nu mă mai războiesc cu nimeni, iar eu am să i-o respect. Am să o găsesc pe Anemona, chiar dacă trebuie să răscolesc toate apele de pe pământ, picătură de picătură!
Uraganul stârnit de mânia lui Algus ridică un val de nisip și de scoici de pe fundul oceanului. Speriată, Coral părăsi palatul regelui mării, fără să își dea seama că, puțin în urma ei, se strecurau Perluță și Steluța. Căluții de mare nu aveau simțurile delfinilor-informatori, dar se puteau strecura ca niște umbre în cele mai mici locuri, așa încât nu le fu greu să o urmărească pe bătrâna prezicătoare. Se ghemuiră speriați unul în altul, ascunzându-se după un pâlc de ierburi unduitoare când aceasta se întâlni cu monstrul uriaș care le răpise stăpâna.
- Ce-ai făcut cu Algus, o întâmpină monstrul lovind cu coada nerăbdător în stânga și în dreapta? Nu am primit semnalul tău!
- Te grăbești, Valkan, iar mie nu-mi place graba, mormăi bătrâna.
- Aștept cam demult să intru în palatul lui Algus. Urzelile tale mi se par prea complicate și prea încete pentru setea mea de putere și de răzbunare.
- Nu ai decât de câștigat dacă îi vom învrăjbi pe cei doi regi. Acum, Algus crede că Triton e vinovat pentru răpirea Anemonei și nu va dura mult până va porni războiul împotriva lui. Tu trebuie doar să păzești fata, să nu dea nimeni de ea până ce planurile noastre vor da roade.
- De ce a trebuit să-i vorbești despre cel care mă poate învinge?
- O minciună bună se construiește cel mai bine pe un sâmbure de adevăr, își mișcă bătrâna degetul arătător spre monstru, atingându-i fruntea. Dar nu are cum să te sperie acest lucru atâta timp cât Arin, fiul lui Triton, a fost întemnițat de propriul său tată.
- Ai avut tu grijă de asta, râse gros monstrul, Triton crede că fiul său a ucis sirenele-ursitoare, iar flăcăul nu-și mai aduce aminte nimic din noaptea în care ai avut grijă să-i torni o licoare magică în cupă.
- Ai încredere în mine, în curând, ambele regate vor fi la picioarele tale.
- Până atunci, poate că mă lași să-i înfulec pe cei trei flăcăi de pe insula pedepselor, mi-e dor de carne fragedă!
- Cu ei am alt plan! Ar face orice să reintre în grațiile lui Triton și să se întoarcă în mare.
Căluții de mare așteptară nemișcați până ce Coral se despărți de monstrul cu două capete și se întoarse în peștera ei, după care se hotărâră să se despartă. Steluța avea să se întoarcă în palatul regelui, să îi relateze acestuia discuția dintre Coral și Valkan, iar Perluță avea să o urmărească pe bătrâna prezicătoare în continuare. Căluțul de mare nu așteptă prea mult în preajma sălașului bătrânei, că aceasta apăru curând purtând o pelerină cu glugă care îi acoperea fața și un coș mare pe braț, înotând grăbită printre stâncile unui defileu care se deschidea în preajma lanțului muntos subacvatic din locul în care fusese răpită Anemona. Perluță își simțea inima bătându-i în gât și micuțele aripioare înțepenite de emoție, căci bănuia că bătrâna mergea să-i ducă prințesei de mâncare. Nu peste mult timp, Coral ajunse în fața unui turn stâncos, păzit de uriașa caracatiță de care scăpase Perluță cu ajutorul Anemonei. Tentaculele erau întinse pe tot peretele turnului, iar corpul diform ar caracatiței acoperea mica deschidere care ar fi trebuit să-i țină prințesei loc de fereastră. Coral deschise poarta turnului cu o cheie imensă și se strecură printre brațele caracatiței, dispărând în întunecimea turnului. Imediat, Perluță se întoarse și porni ca vântul spre palatul lui Algus.
Regele Oceanului Fără Sfârșit se afla în sala tronului, înconjurat de soldații săi rechini. La veștile aduse de Steluța și Perluță, Algus luase foc. Furtuna pe care o stârni pe fundul oceanului, reuși să alunge toate vietățile din preajma palatului. Cum de îndrăznea o bătrână să înfrunte doi regi și să-i pornească unul împotriva celuilalt? Cine era de fapt Valkan și de ce dorea răzbunare? Biata lui fetiță, închisă într-un turn despre care el nu știa? În oceanul său? Tocmai când se ridicase, pregătit să pornească cu întreaga armată spre locul despre care îi vorbise căluțul de mare, în fața lui se înfățișă Marinică, însoțit de un tânăr înalt, cu plete lungi, aurii și ochii albaștri scormonitori. Delfinul își ținuse promisiunea și îl eliberase pe prințul mării din închisoare.
- Dacă îl răpui pe Valkan și îmi eliberezi fata, îți voi îndeplini orice dorință, spuse Algus. Apoi, îl voi invita pe tatăl tău, regele mărilor, în palatul meu pentru a lămuri câteva lucruri și a-i pedepsi pe cei vinovați de vrajba noastră.
Însoțit de Marinică și de Perluță, prințul Arin porni către turnul în care era închisă Anemona. Încet, încet, micului grup se alăturară câțiva dintre prietenii prințesei, o broască țestoasă bătrână și înțeleaptă, un crab cu clești puternici și un pui de rechin alb. Ajunseră cu toții în preajma turnului abia când se lăsa întunericul, iar prin apele adânci, umbrele lanțului muntos alungau orice sclipire a rezelor lunii. Se opriră la o distanță destul de mare de locul în care era închisă fata lui Algus, așa încât uriașa caracatiță să nu-i poată simți.
- Aștepați-mă aici, le șopti Arin, mă duc în recunoaștere.
Caracatița adormise în vârful turnului, iar tentaculele îi atârnau de-a lungul pereților stâncoși, mișcate de curenții oceanici, ca niște ierburi, lăsând să se vadă deschizătura care ținea loc de fereastră. Prințul mărilor înotă cu grijă până în apropierea turnului și privi înăuntru. În încăperea mică, pe singurul pat așezat lângă perete, dormea o arătare scundă, cu un chip atât de urât, încât fiul lui Triton fu gata să țipe de uimire. Nu putea fi aceasta fiica lui Algus!
- Cine ești, auzi lângă tâmpla lui o șoaptă ușoară?
În dreptul ferestrei, din întunericul încăperii, apăru un chip de o frumusețe fără seamăn. Ochii de culoarea algelor îl tulburară atât de mult pe Arin, încât acesta își pierdu graiul. Frumoasa fată aruncă o privire arătării de pe pat, după care își strecură mâna prin deschizătura din zid. Prințul o apucă imediat și o duse la buze.
- Eu sunt Arin, fiul regelui mărilor, Triton, tu ești Anemona? Când frumoasa fată dădu din cap cu tristețe, prințul continuă, tatăl tău m-a trimis să te eliberez.
- Nu știu cum vei putea face asta. Turnul e plin de monștrii zi și noapte, iar stăpânul monștrilor este cel mai cumplit dintre ei.
Arin căzu puțin pe gânduri, apoi o întrebă:
- De câte ori te hrănesc?
- De două ori pe zi, dar nu știu exact în ce moment al zilei vine cel sau cea care aduce mâncarea. Eu nu pot vedea prea multe din acest loc. Știu doar că stăpânul monștrilor vine o dată pe zi să mă vadă și să îmi vorbească.
- Despre ce îți vorbește?
- Despre cum îl va ucide pe tatăl meu, despre cum se va muta în palatul lui și despre cum va hotărî care îmi va fi soarta dacă nu mă supun poruncilor lui.
- Am să mă întorc, o asigură Arin pe prințesă înainte de a se desprinde de deschizătura din turn, îți promit că te voi elibera!
Anemona îi strânse mâna călduros înainte de a se despărți de prinț, dorindu-și ca acesta să poată găsi o cale de a o salva din ghearele lui Valkan, fără să știe că în apropierea turnului, câțiva dintre prietenii ei erau gata să îi sară și ei în ajutor. Arin hotărî că primul pas pe care trebuiau să îl facă, era să scape de uriașa caracatiță. Perluță se oferi să fie el momeala care să o atragă în dreptul săgeților prințului, așa că înotă direct spre capul diform care se odihnea pe turn și se lovi de el, ca din întâmplare. De îndată ce fu sigur că enormitatea s-a trezit, o luă rapid înapoi spre defileul în care se ascundeau Arin și însoțitorii săi. Prințului nu-i fu greu să taie toate brațele caracatiței cu sabia lui arcuită, după ce o străpunsese de la distanță cu câteva săgeți. Între timp, micul pui de rechin alb, se strecurase prin deschizătura turnului și își înfipsese colții în monstrul care dormea fără grijă în încăpere. Crabul reuși să descuie ușa turnului, iar prințul răpuse fiecare monstru care îi apăru în cale pe treptele spre încăperea în care era închisă Anemona. Mare fu bucuria prințesei când, în cele din urmă, cu ajutorul lui Arin și al prietenilor săi, reuși să iasă din turn.
- Unde vă grăbiți așa, se auzi o voce cumplită, tocmai când se pregăteau să intre în defileu?
- Monstrul cu două capete, strigă Perluță înspăimântat, feriți-vă de coada lui!
- Ia-mă pe mine drept scut, sări broasca țestoasă în fața lui Arin care își scoase de îndată sabia lui lungă și curbată!
Începu o luptă aprigă între fiul lui Triton și Valkan. Monstrul mușca cu ambele capete, dar de fiecare dată își mai pierdea câte un șir de dinți în carapacea rezistentă a țestoasei. Pe când cei doi erau mai înfierbântați, din defileu apăru Coral, bătrâna prezicătoare a oceanului.
- Vino la mine, Anemona, eu am să te salvez și am să te duc la palatul tatălui tău, strigă ea peste vârtejul stârnit pe fundul oceanului.
Atunci, Marinică se repezi către Coral, o împinse în turnul de piatră, iar crabul blocă ușa după ea, stricând cu cleștii săi puternici încuietoarea, așa încât bătrâna să nu mai poată ieși decât atunci când i se dădea voie. Prin deschizătura turnului, prezicătoarea începu să strige la ei:
- Dați-mi drumul! Valkan e fiul meu și va ajunge regele oceanului! Mă voi răzbuna pe voi toți! Dați-mi drumul!
Aflând de la Perluță toată povestea răpirii ei, Anemona se apropie de turn și întrebă cu glas blând:
- Ce ți-am făcut eu și cu tata, Coral? De ce ne urăști atât de mult?
- Valkan e fiul meu și, nu demult, era un bărbat puternic și frumos, care s-a îndrăgostit de Marina, regina sirenelor, mama ta! Ea a refuzat dragostea lui și a fugit de el, ascunzându-se printre sirenele mărilor, în împărăția lui Triton. A căutat-o neîncetat, ani de zile. Numai eu știu ce a simțit când Marina s-a întors în ocean la brațul lui Algus. A crezut că o poate cuceri chiar dacă era soția regelui, așa că a folosit magie neagră. Toate acele incantații și licori, l-au transformat într-un monstru la care nu mai privea nici o sirenă. Nu i-a mai rămas decât dorința de răzbunare. A început cu sirenele mării, care o protejaseră pe mama ta, ascunzând-o de el și acum era rândul tatălui tău care i-a furat-o. Cu tine nu știa încă ce să facă, pentru că semeni cu Marina, mai mult decât ar putea el suporta.
- Mama nu a fost niciodată a lui, Coral, tu știi asta cel mai bine, pentru că ai fost apropiată sirenelor. Dacă Marina l-a ales pe Algus pentru că așa a simțit, nu înseamnă că i-a vrut răul fiului tău!
- Ar fi putut să-i dea o șansă!
- Inimii nu-i poți porunci, suspină Anemona, privind spre Arin, care se lupra încă cu capetele monstrului.
Îi devenise drag prințul mărilor încă din momentul în care dăduse cu ochii de el, iar acum își dorea foarte tare să se sfârșească lupta fără ca el să fie rănit prea mult, deși sângele înroșise deja apa oceanului în jurul vârtejului în care erau prinși cei doi.
- Fiul meu îl va răpune pe Arin, șuieră răutăcioasă Coral. Valkan îl va răpune și pe tatăl tău și va ajunge rege!
Anemona se îndepărtă de turn.
- Ce să fac, îl întrebă pe Marinică? Cum să-l ajut pe fiul lui Triton?
Delfinul se învârti puțin în cerc, după care se opri în fața ei:
- Valkan o iubea pe Marina, tu semeni cu Marina, dacă ai putea să îi atragi atenția măcar puțin, cât să-și tragă Arin sufletul și să-i reteze capetele…
Anemona nu stătu pe gânduri. Intră în vârtejul însângerat și strigă cât putu de tare numele monstrului. Apariția ei în mijlocul luptei fu atât de surprinzătoare, încât și monstrul și prințul încemeniră. Fiul lui Triton își reveni primul și reuși să-i reteze lui Valkan unul dintre capete. Celălalt cap sări să-l apuce pe prinț de gât, dar Anemona se aruncă în fața lui, timp în care, Arin se întoarse și îl scurtă pe monstru și de al doilea cap.
Mare fu bucuria lui Algus când își putu îmbrățișa din nou fiica. Râdea cu ochii în lacrimi, împrăștiind perle peste viețuitoarele oceanului, venite să-și salute prințesa. Ca un rege drept, el nu uită de promisiunea făcută prințului mărilor că îi va dărui orice îi poftește sufletul dacă îi va salva fiica și că îl va aduce pe Triton la palatul său.
- Acum, spune-mi care este dorința ta, îl întrebă pe Arin după ce regele Oceanului Fără Sfârșit reuși să lămurească cu regele mărilor toate misterele legate de Valkan și încheie cu acesta o alianță pe viață?
Arin își privi tatăl, apoi pe regele oceanelor:
- Nu doresc nimic de la Măria Ta!
- Trebuie să fie ceva cu care să te răsplătesc pentru bucuria pe care mi-ai făcut-o!
- Ar fi ceva…
- Îndrăznește, zâmbi Algus!
Prințul căută cu privirile pe Anemona. Prințesa Oceanului Fără Sfârșit aștepta alături de tatăl ei, înconjurată de o ceată de peștișor aurii. În păr îi strălucea o stea de mare sidefie, iar perlele presărate pe rochia albastră, scânteiau și ele, îmbrăcând-o parcă într-o lumină ireală. Întâlnindu.i privirea, fata îi zâmbi cu buzele de culoarea coralului.
- Dacă Anemona ar fi de acord…
- Așa, își miji ochii Algus așteptând continuarea…
- Eu aș dori…
Triton începu să râdă ușurel în spatele lui Algus.
- Nu e de râs, zise cu seriozitate regele oceanelor, ditamai flăcăul care a răpus monstrul cu două capete să nu fie în stare să ceară mâna fetei mele?
Toate viețuitoarele oceanului începură să râdă. Anemona îl luă de mână pe Arin și, cu binecuvântarea celor doi regi, în Oceanul Fără Sfârșit se încinse o nuntă strașnică. Perluță și Steluța purtară trăsurica mirilor, Marinică împreună cu delfinii-informatori anunțară în cele patru zări că Algus și Triton s-au înrudit prin nunta prințesei Anemona cu prințul Arin, în timp ce, închisă în turnul de piatră, bătrâna prezicătoare înțelese în cele din urmă că adevărul iese mereu la suprafață iar acel care sapă groapa altuia, cade el în ea. Povestea aceasta mi-a fost adusă de un pescăruș, așa că, m-am grăbit să v-o spun și vouă ca să vă bucurați alături de locuitorii mărilor și oceanelor.