agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ I know what you're thinking, father
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2017-03-16 | [This text should be read in romana] |
Luni
„ Ar fi prima dată când vorbim. Nu știu cum să încep. Ce s-a întâmplat azi? Ce-ai văzut? „O mulțime de nimicuri din care am trăit. De pildă, bându-mi cafeaua la o terasă, am stat minute în șir să privesc o imagine. O casă roasă de umezeală, cu pereții decolorați, cu ferestre și balcoane, dar mai ales cu o fereastră anume. Era deschisă, din interior se vedea ciudat, modelul unui exterior de casă cu o bucată de cer albastru. Mi-am dat seama destul de târziu că era doar o reflecție. De zăbrelele balconului erau legate în dezordine ghivece cu flori, un felinar aprins lumina o bucată de zid. O imagine care-ți zgîria privirea. Bate vânt de iarnă de cîteva zile. Și totuși un soare puternic și luminos maschează frigul. Eu am căutat. Orice. Privirea oamenilor, un gest care să mă surprindă, o frunză purtată de vînt la picioarele unui domn care mi-a cerut o țigară, scuzându-se că toate tutungeriile sunt închise până după-amiază. S- a așeazat lângă mine, la o altă masă, a tușit și s-a recomandat Paul. Am zîmbit timid, deși simțeam cum crește în mine furia. Uram să-l simt privindu-mă, ce anume, mă întrebam, îl încuraja? Aici nu găsești nimic omule, îmi venea să-i spun, sunt mult prea trecută de jocul ăsta, nu știu ce m-ar mai putea impresiona și dacă aș vrea să mai fiu impresionată. Simt nevoia să merg azi. E frumos să poți merge și-n același timp să vorbești cu cineva despre ce vezi. E primăvară. Amprenta ei lăsată neglijent peste mediu e covârșitoare. Muște aiurite se lovesc de geamuri, șopârle mici cad pradă morții sub roțile mașinilor în încercarea de a traversa spre locuri cu pământ și soare, copacii și-au îndreptat crengile către înalt, înaltul e albastru iar marea e calmă. O invazie de culori, agitație și astenie, pista ciclabilă plină, fum din grădinile de pe dealuri plutind spre mare, îngrijitori prin parcuri cu aspiratoare, drujbe, camionete, căști și ochelari, priviri sprințare și veste fluorescente, salată de primăvară îmi vine să spun. Fântînile arteziene clipocesc, din magazine plutește suav sau vesel ritmul unei melodii, pancarte impresionante te întâmpină până spre mijlocul străzilor.. „avem reduceri la orice” strigă mut cuvintele. Restaurantele se înnoiesc, geamurile sunt spălate, bucătarii cu mîinile în buzunarele șorțurilor zâmbesc trecătorilor, „da-da, meniuri exotice, chelnerițe atrăgătoare, serviciu impecabil, o prenotare? Desigur, când doriți , vă așteptăm, pentru voi trăim această primăvară și vară, până când fiscalitatea acestei țări ne va înghiți, irelevantă dramă pentru voi, vor fi spectacole, târguri de nimicuri și muzicanți ambulanți, veniți și trăiți-vă viața ca pe-un vis. „ În fugă, superficial, orbește. Privesc în înalt, spre o fereastră. Dinăuntru se vede capul albit al unei bătrâne. Nici o mișcare, privirea înainte, gândurile? Pe cine ar interesa unde? Biciclete purtând în șaua lor femei frumoase sau bărbați bine echipați sunt de-acolo. Doar dacă nu-i întâlnești în trafic, cînd te roade cîteodată un gând nebun să le atingi măcar puțin indolența cu un colț de mașină. Interfața primăverii. Ceasul clopotniței ticăie mut. Un copil plânge, îl văd, e lîngă mine. Prins într-un cărucior, mișcă convulsiv din mâini să se elibereze, obosește și caută în ochii adulților un semn că există, stă comod dar pare uitat. Nu plînge copile, uite ce frumos bat clopotele, vei crește și vei uita. Vei fi la fel și tu. Fă-mă Doamne gând bun în mintea lui nevinovată, mă rog și mă văd tristă și palidă în oglinda cofetăriei, învârtind obsedant cu lingurița în ceașcă. Eu nu am fost niciodată altfel, mă gândesc până ca persoana așteptată să apară. Și zâmbetul e discret, discuția concisă, cafeaua rece și lumea doar o voce, o pereche de ochelari, o dantură frumoasă, un zvâcnet de inimă și-o strângere fermă de mână. „Aha! Asta înseamnă că nu s-a întâmplat nimic, nu?” „Nimic, într-adevăr. „ Marți „Ce faci?” „Caut. Nu știu ce, dar mă mulțumesc să fiu surprinsă de orice nimic. Să simt mereu ceva. De la o vreme parcă aș fi înafară. Mereu mi-am dorit să fiu înafară, rece, rațională. Ai grijă ce-ți dorești deci. Singură. Cât mă sufocă lumea! Cît de obositor să asculți aceleași replici, să vezi aceleași gesturi, grimase, să asculți aceleași lamentări, să reziști când ți se prezintă aceleași idealuri, să simți cum intri în panică de-aiurea, tu în locul lor, văzându-i cum aleargă disperați, schimonosiți, într-o cursă, inevitabil spre sfârșit, fără să aibă dorința simplă de a se opri o clipă, doar să privească, să se întrebe, să judece inutilitatea chinurilor lor. În jurul meu e murmur de voci. Bate clopotele și e soare. Marea e calmă și clară. Cerul albastru adânc. Asta e realitatea. Suntem. Nu mai avem timp să ne mirăm cît de neînsemnați și totuși cît putem cuprinde cu privirea. Oi fi eu singură dar sunt parte din toți. Sunt acea parte amorțită de care nu-și dau seama.” Miercuri „Azi? Vreo schimbare pe care s-o putem lua în considerare drept optimistă?” „Nimic. Stau în casă ca-ntr-un buncăr. E o stare în care te cufunzi, o nevoie de singurătate, o foame avidă pentru citit. Lumea e în mine cu toate ale ei. Citesc așadar ore după ore, se face prânz, se-aud inevitabil clopotele, soarele trece dincolo de ferestre, casa se umple de umbre, sunt amorțită. Smulgându-mă din citit, văd ca-ntr-o ceață, deschid fereastra și pentru cîteva clipe nu recunosc nimic. Azi-noapte am adormit târziu, am citit cîteva nuvele și m-am gîndit la gîndurile mele. M-am găsit singură dar n-a fost rău. Am adormit după 4 și-am visat greu, amestecat, la 6 m-am trezit și-am fumat, m-am uitat pe geam și-am văzut măslinii agitându-se. Pustiu. Stranie lumina felinarelor luminând pentru nimeni. Atât. Azi nu am deschis nimănui.” Joi „Am devenit obsedat de nimicurile tale. Spune așadar.” „Ce să spun? M-am trezit târziu, vise ciudat de bine țesute mă țin captivă într-un somn ca un lipici din care mă trezesc smulgându-mă confuză, neîncrezătoare în adevărata realitate. Nu e un pleonasm? Azi marea furioasă împroașcă strada. Un câine ținut pe loc de către stăpâna care își așteaptă partenerul, sare și scheaună nerăbdător. Stăpâna mă privește scurt. Cine știe ce gândește văzându-mă aprinzând altă țigară în timp ce încă una arde neterminată în scrumieră. În fine... Discuția bărbaților se termină în acest mod. „Rita arăți bine.” „Sigur că arată bine, am contribuit ieri seară, chiar și alaltăieri,” răspunde partenerul stăpânei Rita, mîndru. Îmi vine să râd, vâzându-l cum pășește larg ca un cocoșel american, cu hainele prea largi și început de chelie. Totul se petrece paradoxal lângă o farmacie unde se mai simte încă mirosul de fum, câteva ore în urmă destui pompieri se chinuiau să stingă flăcările, și ce dacă, pasărea colibri a reînviat din scrum, îmi spun, simțindu-mă ridicolă. Pe faleză se plimbă, cu capul plecat și mâinile în buzunare, un necunoscut. Se oprește pe pietre și rămîne statuie. La ce se gândește? Un bănuț pentru gândurile tale, străine. Mă ridic. Casa e la câțiva pași. Ziua e pe ducă. „ „Aș vrea să te văd privind străinul. Să simt vântul pe care-l simți tu. Lumea ta pare ruptă de tot ce trăiesc eu.” „ O fi o lume paralelă sau poate nici nu se întâmplă chiar tot ce îți spun. „ Vineri „Te-ascult. „ „Pe fugă. Haine noi. Zgomot de mașini. Inima în gât, palpitații, un bar în mijlocul unui oraș paralizat de trafic, eu așteptând pe o insulă de calm cu vînt primăvăratic. Frică sau panică sau furie. Sau toate și toate negative. În echilibru poate doar varianta alternativă a acestei scene proiectată într-un univers paralel. Ar fi bine. Mă opresc, beau o gură de cafea și mă gîndesc cum am ajuns în situația asta. Cum mă arunc mereu cu mintea blocată în situații limită. Mă gîndesc că aspirația mea la liniște e doar o scuză. clădire roșie, clădire galbenă, porumbel. Om cu ochelari, muncitori în salopete albastre, imaginează-ți un cerc, străduiește-te, îl vezi? Nu văd nica, aud ciori, sunt cu adevărat ciori? Am și uitat că există, de cînd nu am mai văzut. Vîntul îmi flutură eșarfa. ce scrie oare femeia aia acolo? „Ar trebui să vorbim despre asta, nu atingi niciodată problemele în profunzime, vorbești ca și cum ai pluti. Nimic concret, doar o ceață în care ascunzi realitatea.” „Probabil am o altă percepție despre realitate, nu? Sau poate tot ce e evident, e inexpresiv și obositor...” Sâmbătă „ Trebuie să ne vedem. Ai tăcut, nu spui nimic, ești tot în buncărul tău?” „Nu, sunt cu bicicleta. Trebuie să fac poze. Pozele vorbesc uneori mai mult decât o mie de cuvinte. Pozele pot cuprinde singurătatea în toată splendoarea ei. Cuvintele sunt terne și inutile. Și totuși văd și vorbesc despre o respirație curată, aproape usturătoare. Despre o coastă însorită într-o zi de primăvară. Cu vînt. Cu case în lumină roșiatică, cu vegetație tânără cu pietre imense aduse de valuri, cu valuri curate și spumă lucioasă, cu o pereche surâzătoare care mă roagă să le fac o poză. Le fac trei, am grijă să prind soarele în spate, să le aștept zîmbetul și îmbrățișarea, fericirea nu se poate surprinde ea e doar o stare, surâd și eu, poate pentru prima dată pe ziua de azi. Au plecat, eu râmân să-mi înnec melancolia în mare, să ascult o melodie pe care fiu-miu a descărcat-o ilegal în telefonul meu. E tristă, vorbește despre o oarecare nefericită Lisa. E frumoasă. Oare de ce tinerii simt tristețea? N-ar trebui, e ceva prea matur. „ degeaba aș striga chemând pe cineva, nu mi-ar înțelege nimeni suferința” cântă interpretul. Mereu va fi la fel, totul are sens doar când ni se aplică, totul începe și se termină cu noi, perechea de turiști e departe, se apropie de tunelul din San Lorenzo. Trece un pescăruș pe un cer albastru ca sufletul unui ascet, așa cum spuneam odată. Odată e acum. Închid, ajung la grădină. „Te-am sunat de zeci de ori. Știu nu face parte din înțelegere, eu trebuie doar să ascult, dar nu m-am putut abține. Pe unde te-ai rătăcit? „Trebuia să ies la cumpărături. Nu mai aveam nimic. nu tu ulei, nu tu bulion, nu cafea, pîine, alimente de bază, mai ignorantă de atât se poate? Mi-am luat inima în dinți și-am intrat în supermarket, chinuindu-mă să evit imaginea de ansamblu al acelui spațiu. Am rătăcit printre rafturi ca printr-un labirint, am stat cuminte zeci de minute la coadă și-am ieșit în cele din urmă cu obrajii arzând și cu senzația de vomă. Claustofobie la cumpărături, așa se cheamă. Ce bine ar fi să nu simțim niciodată foame! Am aruncat sacoșele în portbagaj și mi-am aprins o țigară. Eram cu ochii pierduți pe dealurile din împrejurimi, inventariam copacii înfloriți când am auzit plânsetul cuiva. Din nou cineva suferă, mi-am spus. Un plâns sfâșietor, strident, disperat. La câțiva metri de mine, ghemuită într-un colț plîngea o ființă. Nu se deosebea ce e, femeie sau bărbat, avea gluga trasă peste față. S-a oprit brusc, și-a prins barba în pumni, sprijinindu-și coatele pe genunchi. Gînditorul era nimic pe lîngă imaginea pe care o aveam în față. Momentele alterneau, plîns- privit în gol, uitasem să trag din țigară, ceva simțeam că se rupe în interiorul meu. M-am apropiat, i-am văzut lacrimile și sacoșa de lângă, pe lîngă noi tocmai treceau alergînd două tinere cu un cîine. Deasupra e un parc. S-au jucat, au rîs, aruncând mereu o sticlă de plastic pe care câinele o prindea și le-o aducea înapoi, câinele era fericit, gânditorul nici nu privea, el nu putea fi, probabil nu avea casă de curând, nu era cerșetor, m-a privit uimit cînd i-am întins banii. „ce pot să-ți dau mai mult suflete, să-ți șterg durerea?” Gene lungi, decolorate de vârstă sau de soare... Foșnindu-și veșmintele lungi a trecut o soră, o soră de-a bisericii, cu scufie albă și rozario. M-am întors gata să-i vorbesc, am privit în ochii ei, dar nu era nimic acolo. M-am foit o grămadă. De ce nu am avut curaj să îl iau acasă? Mi-am amintit o altă seară când, la ușa apartamentului familiei mele, a bătut un bătrân. Mama i-a deschis, pierduse trenul către undeva, avea nevoie să de un loc peste noapte, mama i-a dat să mănînce, am tras-o pe hol și am rugat-o să îl lase. Aveam lacrimi în ochi pentru că știam că nu va vrea. Semăna cu bunicul, putea fi bunicul. Nu se putea, a plecat, l-am urmărit, plângînd, de pe geamul de la camera tatei până a dat colțul străzii, n-am înțeles-o pe mama, tata era schimbul trei, era loc. De ce nu l-am adus acasă?Și dacă îl aduceam și după ce făcea o baie și mînca, noi ne culcam mulțumiți că am făcut ceva bun, iar el nu era cine părea a fi, ci poate vreun bolnav scăpat de la vreun ospiciu? Mi-era frică de el, deci mi-era frică de mine, sunt ca mama, ce aiureală, sunt o lașă și-atât. Nu trebuie să spui nimic. Hai să tăcem. „ Duminică „ Nu erai acolo. Am așteptat jumătate de oră, dar nu ai venit.” „Nu, nu am venit. M-am așezat la un bar cu nume spaniol, Pura Vida, în corso Mombello. Avea doar trei mese afară, am comandat o cafea americană și nelipsitul pahar cu lapte. O zi caldă, cred că au fost 20de grade azi. Vântul, abia simțit, suflu gingaș zburlind pletele fetelor tinere. Impresionante clădirile vechi ce mărgineau bulevardul, palmieri pe mijloc și un du-te vino de trecători strecurându-se ca un fluid prin artere. La colț cu via Roma se lăfăia în soare o vioară imensă. Clopotnița unei biserici din partea veche a orașului escalada panorama. Un furnicar de oameni și de mașini și totuși un calm paradoxal. De fapt cred că e o confuzie între calm și toleranță. Aici există o toleranță obsedantă pentru orice. O diversitate de rase și de stiluri care în loc să se bată cap în cap, alunecă armonios, îmbinându-se într-un amalgam de culori ca-ntr-o pictură abstractă a cărei explicație poate fi foarte bine tocmai coloratura excentrică. M-am pierdut prin sufletul străzilor ca printr-un vis. La ce se gândeau bătrânii stând pe bănci și privind spre înainte, mă întrebam, trăgând din țigară și scriind notițe. La trecut, la viitor? Poate la nimic, doar priveau, bucurându-se de clipa în sine. De ce cînd te simți liniștit, ar trebui să și filozofezi la sensul liniștii tale? „Acum ce vezi?” Doi porumbei giugiulindu-se pe un felinar. O tânără cu tocuri așteaptă în colțul străzii, un copil se strâmbă la o pisică neagră așezată la soare pe un pervaz. O femeie blondă cu fața spălăcită, cu haine gri, cu o șuviță rebelă căzută pe fruntea ridată, conturează în creion ceva. Un magician cu fața vopsită, învârte un glob de sticlă. Mulțime de zâmbete în jurul lui. Pe partea cealaltă de stradă, sub o arcadă, lâgă muzeu, stă un bărbat și vorbește la telefon. Se întoarce, caută pe cineva în mulțime, e înalt, poartă un tricou bleumarin cu mîneci lungi, porțiunea de gât rămasă liberă e brăzdată de riduri, la fel și fața, mai ales deasupra sprîncenelor, are un ten ușor măsliniu, sprâncene groase, buze pline, mai ales cea de jos, părul pieptănat într-o parte, ușor grizonat, poartă ochelari. Ochii albaștri, privirea spre mine. Surâde și traversează. Merge caraghios, ușor aplecat într-o parte, ca și cum s-ar jena de înălțimea lui. Se încruntă, dar continuă să se apropie, o să închid acum, se pare că ne-am întâlnit totuși.” |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy