Când primăria mi-a spus c-o să vină să taie bradul pe care tu, tată, l-ai sădit la nașterea mea m-a cutremurat gândul.
Băieților cu frânghii și drujbe le-am spus că e o glumă proastă dar mai apoi... Da e vechi bradul și aplecat e de vânt. O nouă furtună l-ar doborâ peste fire și prea mulți ar rămâne fără lumină și-am zis da.
N-a avut parte de-o moarte ca de infarct, tăiat de la rădăcină să cadă bufnind de pământ ca un teribil oftat.
L-au chinuit cu cruzime tăindu-i crengile, de jos în sus, una după alta. Tremura din toate acele și răbda mutilarea, sau poate țipa dar eu nu auzeam din cauza urletului furios de drujbă...
L-au doborât pe bucăți ce cădeau strivind tuberozele-n floare. Ca la mort, peste tot, mirosea a tămâie...
Vârful, tată, i l-am făcut prepeleac, așa de decor, în el am pus oalele de lut rămase de voi. Nu vor mai fi umplute cu lapte călduț pus la prins, aplecate să lase smântâna gălbuie să se rupă de pe albul chișleag... (Doamne, cât de mine mi-i dor, pofticios să mă-nfrupt iar din smântăna aceea...)
Apoi doi stâlpi pentr-un leagăn, așa, în el cu ochii închiși să cred că mă legănați iar în copaie.
Din scândurile făcute am ales șapte mai late și le-am pus pe pod blestemându-le: mânca-v-ar carii,nimic să se-aleagă de voi...
Cu unele mai înguste am înlocuit pe cele vechi și rupte de la băncuța din poartă, poate-o mai sta un alt drac înpelițat
ca odată, cu ochii la stele și mâna strecurată sub o fustă de fată...
............................................................
Dimineață credeam că e rouă pe ea dar nu, din toți porii cu lacrimi de rășină banca plângea.
De ce,bancă, tu plângi, că cei duși n-or să mai revină, că vin și eu din ce în ce mai rar pe la cuibul bătrân, că într-o zi... minunea toată a vieții fi-va ruină?...