În Casa mereu prea mare, pentru că nu are, în ea, destui nepoți, față de câți fii are Ciobanul, undeva drept pe prispă, șade, liniștit, trăgând dintr-o țigaretă cam tare, un bărbat; să aibă pe undeva în jurul vârstei de patruzeci de ani, mai mult sau mai puțin. Cu o mână, atinge zidul de cărămidă, nițel cu vopseaua mai teșită, care desparte prispa, puțin ridicată deasupra solului, ridicându-i fațada, prin rândul de scări, și privește, tăcut, în zare. Un cerdac țărănesc, unul tipicar, unde stă, de pildă, bărbatul. Pe lângă casă, s-au copt, de fapt, strugurii, iar prunele, de fapt, sunt astrânse de acum două săptămâni. De prin grădini. La pădure, copacii se descurcă foarte bine și fără pădurari, iar fazanii rămân nevânați și își fac de cap prin copaci, cu tot penajul lor albăstriu, care licurește, de scapătă, pe ei, câte o picătură de soare sau de apă de ploaie. Au tras, de fapt, o mică fugă până acasă. Denisia i-a așteptat cu înfrigurare, dar și bătrânii, părinții lui Iacob și ai Denisiei, ca să le aducă nepotul. Pe Codruț Rizeanu. De fapt, feciorașul Păunilor...
— Am insistat, mamă, să îi pot schimba numele, dar tot nu s-a putut. Că, de fapt, nu se poate actualiza certificatul de naștere. A apucat Bogdana Mihai, să îl treacă, pe copil, pe numele cui nu trebuie...
— Că lasă, maică, nu e așa de rău...
— Da, mămucă! ...Dar tata ce face? Unde îi?
— Ia! du-te de îl caută, Iacobe! Că Denisia Păun rămâne aci, pe lângă mine! Că-s bătrână, mamă, că eu, de-abia, mai pot vedea! Dar să nu mă mai băgați, dragii mamei, pe la ospiciu! Că-s bătrână! Așa e Horația, nu mai știe câteodată de ea!
— Nu o mai las, mamă, pe Denisia să mai plece de lângă casă! Că dumneata, mămucă, cam să ai nevoie de fiecare din noi, dar mai ales de fiica dumitale! Că eu mai fac câte un ban, douăzeci, că trebuie, niscaiva, pentru familie... Dar ce face tata?
— S-a suit pe cal! (Bătrâna a început să zâmbească.) Ia, uite, Iacobe! Zici că tata e june!
— Ce faci, tată, cu calul acela?, a întrebat Iacob Păun, pe bătrân. Dă-te jos!
— Să văd, băiete... Că mai sunt tânăr, ori ba!
— Dă-te jos, tată, de pe armăsarul cela, că o să cazi! (Denisia râdea, de undeva de lângă maică-sa. De fapt, tatăl ei apucase să se urce, iar acum mâna, înainte, calul.)
Calul era tânăr, mergea foarte bine. Era cel mai frumos armăsar din lume. De fapt, bătrânul a făcut câțiva pași, prin bătătură, apoi, s-a trezi că, pe spinarea calului, a început să se dezechilibreze. Că nu mai putut, de fapt, să stea, pe cal, așa cum trebuie. Ce s-a întâmplat? Ce a pățit bătrânul? A început să tremure. S-a speriat. Că de fapt tremuriciul acela, din oase, îl împiedica, acum, să își mai țină echilibrul. ”Ne-te bai!”, a șoptit bătrânul, de pe spinarea calului.
— Te ajut eu, tată, să te dai, acum, jos. De ce nu m-ai așteptat? Că te ajutam, eu, să te urci pe spinarea căluțului! Și să fie cum trebuie! De ce nu m-ai așteptat?
— Lasă-mă, Iacob!
— Dar ce ai tată, de ce plângi?
— Ajută-mă, acum, să mă dau jos. (Bătrânul avea lacrimi în ochi.) Că nu mai pot călări, atât de bine, ca în tinerețe, de parcă mi-ar fi frică de căluțul aista al meu!
— Ce ai făcut, tată?
— Că, fiule, un pic, îmi cam vine să tremur...
— Stai, tată. Că te ajut! Dar nu a fost chiar atât de rău...
— Nu a fost?
— Nu, tată! Chiar nu! Nu a fost!
— De fapt, începusem să tremur, acolo, pe cal. Dar o să îmi dea bătrâna mea cea dragă vreo două sau trei plăcinte coapte și cu ceapă, nițică mămăligă cu brânză și un strop de apă de la fântână, ba chiar să mai toarne și un pahar de vin bun, și, atunci, o să îmi revin. Că mama ta, de o viață întreagă a avut grijă de mine, că ea a fost draga mea fată, încă de când aveam, amândoi, șaptesprezece ani... Acum, că avem, măi, Iacobe, către șaptezeci, e un pic mai greu...
— Lasă vinul, tată! Pentru că e tare!
— Că încercam și eu, de fapt, să spun de vin!
— Da, tată! Iacob era emoționat... Ai avut noroc cu mama, tată! Că eu...
— Că eu, Iacobe... Eu ce să zic, că sunt bătrân...
— Dacă nu ai fi fost dumneata și mama și Denisia... Ce ne facem, de fapt, unii fără alții?
— Da, dar trebuie să te și însori, fiule! Că uite la mine, cât de fericit am fost, pe lângă maică-ta! Și ai și o soră frumoasă, pe care mai trebuie să o mărităm! Bătrânul încă mai tremura... De fapt, nu prea ar fi trebuit să exagereze, cu calul acela... Se dezechilibrase, iar parcă ceva ar fi vâjâi în el, acum, și în oasele lui îmbătrânite...
— Lasă-ne pe noi doi, tătuță... Că noi suntem bine! Îl mai avem și pe Codruț...
— Să ai și tu bătrânica ta, într-o zi, Iacobe! Că eu...
— Da, tată!
— Iacobe, spune-i la tata că am eu grijă de tine, și cu Codruț! Până te însori, Iacobe! Până îți găsești, si tu, Iacob, o femeie! (Era Denisia Păun.)


— Într-o zi ne și căsătorim, ne găsim fiecare, pe cine trebuie... Dar nu acum, tată! (Era Iacob Păun.) Dar suntem bine acum, și eu, și tu, și îl avem pe Codruț. Iar părinții ne sunt, amândoi, sănătoși. Ce să ne mai dorim?
— Că, să vă căsătoriți fiecare, Iacobe... (Era bătrânul cioban, Ioan Păun.) Să faceți și voi, ca și mine, să vă găsiți, fiecare, câte un suflet bun, că bătrânețea e lungă... Apoi, către bătrână: Nu mai pot sta, draga mea, pe cal! Dar m-a lăsat tremurul, că mă prinsese!
— Lasă, tati, că a fost, de fapt, foarte bine! Era Denisia, care se emoționase, la rândul ei. Bătrânul își revenise, acum. De fapt, ce se întâmplase, acum doisprezece ani, cu Emil, i-a afectat pe toți. Dar, acum, era mai bine, un pic, pentru că îl recuperaseră pe Codruț Păun. Că, deși nu reușiseră, cu actele, pentru toată lumea, băiatul era unul de-al Păunilor.
— Unde e, tată, Codruț?
— Nu știu... A ieșit pe undeva, a cunoscut-o pe Roxana, o fetiță din vecini...
— (Iacob a început să zâmbească. Nu, că prea rău, nu era! Cum să fie rău, dacă începuse, de fapt, să fie foarte bine?) Codruț începuse să cunoască copii de vârsta lui și să recupereze timpul pierdut.
Pe spatele lui fragil, nu se mai vedeau urmele loviturilor de bici, din buna mare rânduire a binelui și a dreptății, de la Îngerul cel sfânt al copilului, nu au să se mai vadă niciodată. Scăpase de fapt de Rizeanu și de stâna lui nenorocită.
— Tată, ești bine?
— Nu! Sunt bătrân, Iacobe... Sunt bătrân... Iar vorbele acelea două i-au țiuit lui Iacob în ureche.



Bărbatul bătrân (Destăinuire)

De, mai ieri, am tras zăvorul și pe nimeni nu primesc
Muzici albe mă încântă peste capul obosit
Să mă leși, să merg chiar mâine, prin orașul părăsit
Și să-mi caut inorogul, corn prea negru mi-am găsit
Sau pe cerbul ce fusesem, căci mi-e rostul cam lumesc
Și eram frumos, odată, și cu gândul ca de scut
Frumusețea mândrei mele doar în mine-a-încăput
Dar s-a dus și merge-n lume, și, uituca, nu m-a luat!
Zeci de gânduri stau cu mine, pe sub pături, și în cat
Numai cartea spre citire, și, prin ea, un inorog
Am un suflet încă tânăr, să-l așezi în pod, te rog!
Îl acopăr cu livada casei ce m-a părăsit...
Și să merg să trag, pe mine, toată crucea de la schit,
Că-s bătrân și-n altă viață, niciodată, nu mă dau,
Obosit sunt, ca și ploaia, dar toți stropii mă vindeau
Cum m-apropiu de mansardă și ușița să o-închid,
Să mai gust, adânc, potirul bătrâneții mele,-n vid,
Sunt bolnav, adus de spate, și de tine, ne-nceput
La răstimp, mai car, în spate, toată viața mea de lut.

Să mai țin, o dată, vinul, și-un pocal de amintiri
Port, cu mine,-n cap, povestea și căruțele cu miri...


* * *

Fata bătrână nemăritată (Poezie clasică cu refren)

Dacă, ieri, eram femeia, părul meu de aur fin
Azi, privesc căutătoarea și la trupul meu mă-nchin
Îmi aduc, aminte, tristă, uduiri ca de pădure
Când treceam, cu părul galbin și cu ochii ca de mure
Sunt umbriri ca de pădure, care-mi tot stăteau în păr
La Crăciun, vorbeam, adesea, despre florile de măr
Și prin căși, cu pețitorii, m-așteptau, încet, să ies
Din odăi mult parfumate și din basme sau eres
Mai demult, eram frumoasă și cu glezne prea subțiri
Doar s-aștept cum luna urcă, toată spusa de la miri
Mi-au cules câmpia-întreagă ca să-mi zacă, la izvor,
Mă priveau cu ochi albaștri, dacă sta-voi în pridvor,
Maica aducea plăcinte și din vin, puțin, luau
De sunt zână sau aievea, maica mea, așa-întrebau!
Rădicau, de prin cantale, vinul cald, cu școrțișoară
Mama mea, mai spune-mi, încă, nu-s bătrână domnișoară
Capul meu, de ieri, prinsese, fire albe să se facă
De-mi părea că-s mai greoaie și cu pasul ca de dacă
Iar ulciorul, sub izvoare, numai ieri, mi-ai așteptat
Azi, îmi pare greu, dar dulce, mă azvârl, bolnavă-n pat
Spune-mi, mamă, că-s frumoasă, nu mă da din bătături
Doar pentru bărbatul care mi-a cules un rug de muri
Să îl văd cum, iarăși vine, că nu m-o uita de tot
Dar mă trage bătrânețea, nu mai pot, din trup, s-o scot
Trunchiul ăsta de pădure, frunza-aceasta de stejar
Ce îmi cheamă, iar, zăpadă chiar în părul meu de jar
Ce îmi pare... `Cotătorea, parcă ieri, mi-a arătat
Că fățuța mea de spumă, înc-un pic, mi s-a lăsat;
Spune-mi, mamă, că-s lăptoasă și că mirele-aici...
Dar, în schimb, să nu mă bată bătrânețea cu un bici;
Părul meu cel galbăn-pară, doar puțin îmi e mai trist
Însă ochiul meu de fată e, de mult, un ametist
Zac pe perini, mult prea tristă, de nectar nu am băut
Iară merii de prin `grădini și cireșii mi-i fac scut.
Îs frumoasă, mamă, încă, bate jarul roșu-n foc
Cu pumniții, încă tineri, prind viața de `mijloc
Văz că nu-s ca tine, mamă, nu sunt glasuri de copii
Mai pustie ca pământul, fac păpușile copii
Și mai văz, la mine-n mână, iar stă raza ca de dar...
Câți copii aveai? Vreo șapte... Trup uscat de la pieptar
Cred că, ieri, eram păpușă, dar, azi, nici soț nu am
Ca să fac doi prunci cu dânsul și să-mi cresc, în nume, neam
Dacă, ieri, eram femeia, părul meu de aur fin
Azi, privesc căutătoarea și la trupul meu mă-nchin
Îmi aduc, aminte, tristă, unduire de pădure
Când treceam cu părul galbin și cu ochii mei de mure
Sunt umbriri ca și mălinul, mi se legănau pe păr
Jos, feciorii dau să plece și se sparie, tresăr
Nu mai vin, din odăițe, cu un zâmbet să-i închin
Zaci pe `perini tăvălite, beau durerea mea, de vin
Dar tu, Mire și Mireasă, mult, să stați îmbrățișați
Binecuvântată fie, Nunții, ăștia, caii-înaripați
Doar soruța aceasta mică și uscată, de la lut
Binecuvântări de luturi, c-un păr galbăn a avut
Și, mai ieri, era frumoasă, pețitorii vin la ea,
Doar să-i ceară împrumuturi și cutia cu fidea
Ca să deie la copiii, ce, mai ieri, o îndrăgeau
Amintire de la fata, cu flăcăii, că erau...
Dar tu, Mire și Mireasă, mult, să stați îmbrățișați
Tinerețea e mai scurtă, de ți-o dai și o împarți
Omul tinăr grijă n-are, doar să-mpartă aur fin
Și, la urmă, îi rămâne numai cupa cu venin
Tristă,-n casă, o bătrână, încă-un mire așteptat...
Părul galbin o apasă și doar lui i s-a-nchinat;
De plâng merii și cireșii, din poveștii târzii de lut,
Că bătrâna fată-ascultă numai ce n-a cunoscut;
Capul meu, de ieri, prinsese, fire albe să se facă
De-mi părea că-s mai greoaie și cu urma ca o dacă
Sunt ulciorul! La izvoare, numai ieri, m-ai deșertat
Azi, îmi pare greu, mai dulce, mă azvârlu, aspră,-n pat
Spune-mi, mamă, că-s frumoasă, nu mă da din bătături
Doar pentru bărbatul care mi-a cules un rug de muri!
Să îl văd cum, iarăși, scapă, că nu m-a uitat de tot
Stau pe jar, și-n lacrimi, ochii, de trecută-s, nu mai pot
Ce frumoasă ești, Ileana, câte stele ții în păr!
Și, zic, mâini prea albe cotă, prin instanțele-n răspăr...
Numai stele ții sub straie, sub pieptar, cu șapte vieți
Ce se vaită, cred că fata toarnă apă în găleți
La fântână de mersese, e Ileana lui Pătruț,
Stau prea hâd, să știu de dânsa, pe sub spaima mea de struț
Că frumoasă fu femeia și visam, la al ei braț
Doar să spăl, cu apă dulce, trupul ei, cel de nesaț
Să mai stau, cu dânsa,-n ierburi, să i-adorm, ferice,-n păr
Să vorbesc cu ea, de toate, de păcatele-n răspăr
Însă, mult, nu îmi dădură pașii mei, la ea, în cat!
Dinadins, o pedepsiră, pentru că nu s-a mai dat
Iar ulciorul, de izvoare... Numai ieri, nemăritat
Ieri, femeie prea bătrână, nimeni nu o mai videa
Cum un cerb o cotă, dulce, dacă uită a ținea
Doar izvorul și pădurea și o vulpe, să le văd
Cum m-ar plânge lângă apa, care-i ține de prăpăd
Azi, îmi pare greu, dar dulce, mă azvârl, bolnavă,-n pat
Iar ulciorul, de izvoare, numai ieri, nemăritat!
Spune-mi, mamă, că-s frumoasă, nu mă da din bătături
(Doar pentru bărbatul care mi-a cules un rug de muri!)