În miniautobuz, se schimbă aerul. Băiatul tocmai dădu un pârț. Nu s-a gândit deloc la binele celorlalți, ci doar s-a bășit fără remușcare. Aerul s-a împuțit de îndată. Câteva chipuri s-au schimonosit, și s-a crezut că aerul din acel sat era plin de acea infecțiozitate. Când colo, se bășise băiatul. Ea l-a și întrebat, oarecum, prin chipul îndurerat, adresat lui. El i-a răspuns:
-Probabil de afară.
N-avea chef deloc să spună că s-a bășit. Nu că i-ar fi fost rușine, însă vroia să vadă dacă va reuși să scape nedetectat. Se bășise, și nimeni nu își dăduse seama. Demult oamenii nu se mai bășeau în miniautobuze. Existau doar mituri, cu oameni care se bășeau de demult. Și prin filme mai apăreau, în cele clasice. Însă acum nimeni nu se mai bășea, prin tramvaie, sau orice loc public. Cu toții erau preocupați să nu fie arătați cu degetul, crescuseră în fața televizorului, preocupați de imagini, de opinii. Rămăsese singurul om care se bășea alături de semenii săi. Ceilalți găseau pretexte. Când îi durea, și îi apăsa, găseau ocazii și fugeau urmăriți pe la toalete, scuzându-se, și bășindu-se în voie. Cum îi apuca, strângeau din burtă, și se țineau pe cât se putea, găseau apoi un loc mai așa și se bășeau ușurați. Faza e că nimeni nu mai credea acum în bășină. Dacă se bășea unul spre exemplu în metrou, nimeni nu sesiza mirosul, pentru că el nu putea veni de afară, și nu puteau crede că bășina poate exista printre oameni, ființe atât de delicate. Ea putea lua viață doar prin tramvaie, autobuze, sau mini d-astea, pentru că de afară putea veni oricând miros de mizerie, de la deșeurile pierdute din greșeală. Așa că aici puteau sesiza existența bășinii, deoarece reușeau să-i găsească pretextul. Nu bășina puțea, puțea aerul de afară. În casă spre exemplu, dacă cineva se scăpa, pentru că mai existau și aceste situații extreme, nimeni nu-i sesiza aroma, datorită imposibilității gândului, doar cel care o dădea, ce avea în acel moment un șoc existențial. Îi era evident că bășina există, și nu putea să nu se înfioare că ceilalți semeni ai săi, nu îi simt prezența, atât de extenuantă. Într-o zi, Matei, a fost atât de lovit de propria bășină, încât nepăsarea celorlalți față de acest cataclism personal, l-a lăsat năuc. Și-a dat seama atunci, că oamenii au devenit imuni la bășini. Era deja fericit. În fiecare zi se putea băși liniștit, fără ca vreun om să aibă vreo reacție. Uneori, când era invitat la vreo masă somptuoasă, se ducea și se bășea în nasul cine știe cărei personalități, cu cine știe ce pretext, apoi se retrăgea discret. Multe bășini a dat așa, și nimeni, nimic. Se comportau ca și cum bășinile lui Matei nu existau. Așa că Matei începu să se bășească așa, cu mult zgomot. Daca înainte le dădea fâsâite, și fără grabă, acum se scremea, se smucea, dădea bășini grozave, cu bestialitate. Însă la fel, bășinile lui erau ignorate, de parcă nu existau. Matei începu atunci să se îndoiască de propriile bășini. Își spunea că poate, de fapt, s-a îmbolnăvit. Poate că a luat-o razna. Nimeni nu se bese, n-a auzit, n-a văzut pe nimeni. Bășina este doar un mit. Cum a putut să creadă că el, un biet Matei, se poate băși ? Toate astea erau doar zvonuri, doar secvențe din filme vechi. Bășina nu există, iar Matei trebuie să se obișnuiască și să accepte lucrul ăsta. Până în altă zi, când Matei s-a filmat bășindu-se în apă. Apa făcea bule, și aerul se împuțea instant. Avea acolo dovada clară că bășina există, și că pute. Asta pentru că în filmare pisica ce stătea aproape de bule pe marginea căzii, își mișca în semn de apărare capul, și se îndepărta strâmbându-și mustățile. Era evident că bășina există, Matei avea dovada, și vroia să dovedească asta întregii lumi, și să se termine cu toată prefăcătoria asta incredibilă. Bășina există, și cu asta basta.
Așa că trimise caseta unor persoane importante din stat, și Matei se trezi într-un ospiciu de nebuni. Acolo el s-a bășit în voie, da' oamenii tot nu au mai crezut în bășini.