Și scriam prostii de copil, speranțe, vise… Iluzii deșarte într-un cuvânt!!! M-am schimbat atât de brusc încât nici eu nu mi-am dat seama. Și nu este o schimbare vizibilă și nu știu dacă este bună sau rea. Oricum, nu mai sunt eu...
E frig afară... Vin cu sila in autobuzul care mă duce la școală. Miros de parfum ieftin combinat cu aburi de frig, stări de somnolență, fum de țigară ce intră timid pe geamul întredeschis... e dimineață. Ochii oamenilor din autobuz sunt încă prea amorțiți pentru a dezvălui starea lor de spirit, pentru a deplânge cine știe ce problemă ori dramă. Înghesuială... Mă sufoc în mulțimea care se împinge din toate părțile. Eu sunt la mijloc, sunt invizibilă, mă dor picioarele. Privesc pe geam peisajul urban, succesiunea de clădiri ce se desfășoară de-a lungul străzii. Imaginile lor se pierd undeva în spatele aburilor ce învăluie orașul , ce se scurg, șerpuiesc, se încolăcesc în jurul mașinilor, contopindu-se într-o stare de somn, de frig permanent.
Cu greu, autobuzul ajunge la destinație. Cobor. E întuneric. Frânturi din lumina lunii se aruncă nemilos aterizând în bălțile înghețate. Luna râde ironic, privind discrepanța dintre amorțeala naturii și viteza cu care oamneii își trăiesc viața. Și totuși noi nu suntem conștienți de asta. Nouă totul ni se pare prea lent și ne trezim într-o zi bătrâni și nedumeriți. Viața este viteză. Orice oprire este sortită eșecului, într-o fracțiune de secundă te pot strivi cei din urmă.
Ajung la liceu. Zac într-o bancă șapte ore. Și măcar de-ar fi confortabilă. Mâzgălesc cuvinte care pentru mine nu au sens pe un caiet cu coperțile frumos colorate. Tocesc bietele mine de creion, le rup, mă concentrez să fiu atentă la oră, însă mii de gânduri se zbat în creierul meu. Vor să iasă. Zambetul meu șters este dovada acestor gânduri nerostite ce se sting pe buze. Chipul inexpresiv încearcă cu disperare să le arate tuturor cât de somn îmi este, cât de greu îmi este să mai fiu atentă. Proastele obiceiuri totuși, nu se uită niciodată. În marea mea stare de amorțeală amestecată cu frânturi de plictiseală, găsesc timp să scrijelesc un cuvânt timid pe lemnul mesei pe care fruntea mea stă culcată, să colorez numele unei formații ale cărei versuri îmi răsună undeva în subconștient. Știu că nu e un gest tocmai frumos, dar este o metodă de intimidare a inamicilor ce vor să îmi incalce spațiul vital ce în acel moment se rezumă la o simplă masă...pe care oricum trebuie să o împart cu o colegă la fel de “bine dispusă” ca și mine.
Pauza...Un clopoțel anemic abia auzit se străduiește să “răsune” pe coridoare. E gălăgie, elevii fericiți ies să își oxigeneze creierii incinși. Par să se distreze. Se aud râsete, țipete, sute de voci. Mă sperie oarecum, mă simt coplesită de râsetele lor. Deși pauza ar trebui să fie o eliberare, eu prefer să mă ascund, să fug mereu de ea. Mă urmărește. Și știu că nu am cum să scap. Din secunda în care pașesc în afara școlii, în curte, simt cum sute de priviri mă fixează. Nu mă pot mișca. Încerc, dar picioarele par să fie bătute în cuie. Schițez un zâmbet fals, arunc doua trei vorbe și mă afund din nou în “primitorul” meu scaun.
Se termină într-un sfârșit orele. Aceeași exaltare sufletească în rândul elevilor..., puțin diminuată de cele șapte ore de școală. Sunt mulți, prea mulți ca să încapă pe stradă. Se împrăștie prin stațiile de autobuz, prin toate colțurile orașului. Este greu să mergi pe un drum și să nu dai peste un coleg de la școală. Oricum, îndată ce ajung acasă străzile parcă se mai liniștesc. Ajung și eu tot acasă.
În camera mea, în lumea mea, cei patru pereți ocrotitori impregnați cu viața mea... În sfarșit la caldură... Mă arunc pe pat, sunt destul de obosită după o săptămâna grea. E vineri și vine weekendul. Pierd vremea, mă uit la televizor, intru pe net, lucruri obișnuite în ziua de azi. Totul este doar monotonie. Fiecare pas pe care îl fac este asemănător cu cel pe care îl voi face următoarea zi, următoarea săptămână, următorul an, până când mă voi hotări să îmi schimb modul de trai din nou. Ce tavan drăguț!!! Parcă îmi zâmbește. Cred că este singurul tavan care mi-ar putea zâmbi cu atâta căldură...și e albastru... Totuși, stiu să ies din starea asta, pentru că altfel aș adormi și eu mai am multe de făcut. Îmi schimb hainele, doar nu ies in oraș în uniformă și plec să mă întâlnesc cu așa zisă gașcă.
Privesc un grup de rockeri ce stau degeaba. Vorbesc și pare sa le fie destul de frig. Mă număr și eu printre ei. Sunt gașca despre care vorbeam. Suntem tineri rebeli, încercăm să schimbăm societatea ce ne marginalizează doar pentru că suntem imbrăcați mai ciudat, avem unghiile colorate, mai multe brățări, piercinguri sau cine știe ce accesoriu ieșit din comun. Poate că asta și vrem. Vrem să ieșim în evidență, vrem să fim și noi auziți, avem o părere ce merită ascultată. Uneori mă întreb de ce ne agităm atât să schimbăm lumea dacă lumea nici măcar nu ne ascultă, ne dau cu toții la o parte de parcă am fi niște ciudați fără viitor. Ciudat... Trăim într-o lume ciudată, trăim vieti contra cronometru. Suntem asimilați într-o masă ce își schimbă poziția cu o viteză inimaginabilă.
Se intunecă devreme, doar e toamnă, chiar mijlocul lui noiembrie. Mă lovesc la fiecare pas de frunzele ce și-au găsit sfârșitul la picioarele mele. Sunt triste, imobilitatea lor, lipsa lor de viață îmi inspiră un sentiment de compasiune. Totuși le calc nemilos, le strivesc, le ia vantul, se pierd în timp și spațiu. Îmi îngheață mâinile. Mânecile lungi ale bluzei nu pot împiedica pătrunderea frigului. Mă învăluie ca o fantasmă. Fiecare milimetru de piele tresare sub atingerea adierii vântului. Mi-e frig și mie cum îi era probabil frunzei înainte să moară. Îmi pare rau... Timpul este ireversibil...
Pe stradă, priviri ciudate mă lovesc din toate direcțiile. Oamenii par niște creaturi monstruoase care mă judecă cu privirile lor ostentative. Răutatea lor mă doare. Nu mă cunosc, nici eu pe ei. Observ cum măștile lor devin din ce în ce mai vizibile în puterea nopții. Mi-e frică, mi-e frig, vreau să mă simt sigură pe mine, să simt acea căldură care să îmi inspire încredere. Nu vă mai uitați la mine cu ochii voștri goi! Nu încercați să-mi demonstrați că tot ce fac este rău! Voi încerca să schimb viața mea de nimic în ceva mai bun, dar nu pot fără ajutor. Vocile oamenilor ce trec pe lângă mine îmi răsună in cap. Am nevoie de liniște. Liniștea dulce și în același timp melodioasă....
Libertate... Sper ca odată să găsesc un titlu fiecărei zile...Sper să schimb lumea... Sper să mă fac placută de cei din jur... Sper, sper, sper... Revin la speranțele copilărești de la început. Nu renunț la ele. Sunt speranțele mele și am încredere în viitor, în ziua de maine care sigur va avea un titlu...