motto: zece ani i-au trebuit lui Tolstoi pentru începutul ăla cu indiferența lumii la sosirea primăverii (Cosașu, pe undeva)

Dow Jones l-a învins pe Don Juan, Gurov mănâncă pepene când Anna plânge, cam asta e lumea mea plină de mirări karamazoviene, atâta suferință și niciun vinovat


Singura certitudine e de când două profiteroluri şi două limonade costau 25 de lei și nu-mi rămâneau bani de carpați fără filtru, intram cu fiecare fată în cofetărie, blondă, brunetă, sâmbăta, duminica pentru că eram îndrăgostit iremediabil de vânzătoare

Uneori forțez limitele finitudinii mele prin verb. Încerc o perturbare a absolutului feliind logica atât de subțire încât să poată fi înghițită. Tremurul mâinii mele e vizibil și lumea se amuză. Lumea operează cu răni deschise. Inaccesibile unui algoritm capabil să dea o soluție.

Mi-e frică de rugăciuni. Fie pentru a nu-l umili pe Dumnezeu, făcându-l Zâna Măseluță, fie pentru a mă arăta curat, lipsit de păcate. Dumnezeu, extenuat, mă ignoră în ambele cazuri. Nu-şi pune mintea cu mine.

M-a atras întotdeauna singurătatea femeilor. Ca o fustă mini sub care am vrut să privesc obraznic. Și, evident, gelos pe toți cei care ar fi vrut să privească alături de mine.

Am fost fericit doar când m-am mințit. Poezia e o invenție oribilă. M-a ajutat să fac din scrum de țigară fulgi de nea. În rest, e o morfină contrafăcută. Şi contrafactuală.

Precum canonul lui Tom Marshfield, textele mele nu sunt terapie. Sunt doar un pretext pentru a face dragoste. Cu tine. Cea care, întinzând rufele ca-n filmele alea ruseşti de război, îmi spui de fiecare dată, mesianic: nu m-ai căuta, de nu m-ai fi găsit.

pagini revizuite din Jurnal