mi-au mai rămas multe de dezlegat
dincolo de aceste gheare care îmi târăsc mintea în inimă


fiecare bătaie a inimii mele
partea mea de umbră


fiecare literă scrisă
partea mea de deșert


fiecare colivie deschisă
casa robiei mele





există o veghe a cuvintelor

la fel cum un simț nou adulmecă semnele

unei paleoscrieri

prin cuvinte ce văd:

capul de vită

casa

cocoașa

peștele

baldachinul

cuiul

arcul cu săgeata

omul care fuge

coșul

mâna

paharul și lingura

vălul aruncat peste frunte

valurile apei

râul cu meandre

piatra de câmp

ochii

marginea

trunchiul cu ramură

măsura apei

capul

groapa

semnul capătului









mă plimb prin Ierusalim ca o flacără

ce afumă clădirile placate cu gheare de calcar

din care țâșnește înțelesul exilului meu în cealaltă lume









am avut întotdeauna

starea de trezire

focul sfânt

am scris cu tușul acestor iluminări

am înviat







pietrele din talpă au vorbit pașilor

când m-am îndepărtat și când m-am întors

uimită că apropierea era cea mai mare îndepărtare









când mergi de-a lungul unui drum știut

ești la fel cu toți cei dinaintea ta;

când însă tu scrii un drum nou, vei pleca în exod

singur

(însingurat în toți precum un os în trupul de mătase)

iar dacă mulți te vor urma

e pentru că drumul tău îi străbate ca o chemare de foc,

și dacă mulți nu te vor urma

este pentru că nu sunt pregătiți pentru drumul de foc.

te vor alunga, totuși, din lumea lor de umbre

ca să nu pui lumina ta să scormonească

prin lucrurile care tac înlănțuite







mi-au mai rămas multe de dezlegat

din aceste gheare care se încleștează pe grumazul meu

de om singur cu flacăra lui

la fel cum

poate că focul când mistuie tot începe prin a scrie numele meu

pe pământul ce iese din mine